Fraţii noştri din Alpi

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 15 ianuarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Fraţii noştri din Alpi
(din ciclul: „Urme aproape româneşti în Elveţia”)

sursa: Formul As nr. 688
autor: Bogdan Lupescu
data: săptămîna 17–23 octombrie 2005

Un reporter frenetic: Iorga

    Sînt vreo 60.000 în toată Elveţia şi îşi spun cu mîndrie „romanşi” (atenţie, „romanşi”, nu „romanaşi”, nici „românaşi”): oamenii liberi ai munţilor, de alt neam decît vorbitorii de limba germană şi italiană care-i înconjoară din toate părţile. Cîndva, ţara lor, aşezată la aproape 4.000 de metri înălţime, se numea Reţia. Azi se numeşte Engadin şi se află în cantonul elveţian Grison.

Vîlchava (Vîlceaua), sat vechi în Engadinul de Sus

    Cu toate că limba lor a fost recunoscută abia în 1938, după lupte grele şi îndelungate, ca cea de-a patra limbă naţională, ea e de fapt singurul grai născut şi vorbit pe actualul teritoriu elveţian (germana, franceza şi italiana fiind limbi de împrumut, aduse de peste munţi). Nu de mult, romanşii şi-au sărbătorit, ca şi noi, 2.000 de ani de continuitate istorică, chiar dacă sînt, tot ca şi noi, mult mai vechi. Urmaşi ai mîndrilor reţi, latinizaţi la fel de greu ca şi dacii de armatele Imperiului Roman, Nicolae Iorga le spunea „fraţi mai mici” ai românilor. În studiul său „Paralelisme româno-helvetice”, marele istoric îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte prezente şi în limba noastră.
    Iorga afirmă că e cel dintîi român care a ajuns pe înălţimile Alpilor, între romanşi. „Cel dintîi care s-a dus să-i vadă acasă la dînşii, să le vorbească limba aşa de asemenea cu a noastră şi să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, care luminează faţa rotundă sub părul des şi dîrz”, mărturisindu-şi regretul că nu le poate înfăţişa românilor şi „vederi din satele lor şi nu le pot aduce înainte figurile aşa de asemănătoare cu ale oamenilor noştri”.
    Într-o conferinţă rostită la radio, Iorga vorbea chiar despre „o singură unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic şi mergea pînă la Marea Neagră.” (notă Frumoasa verde: Nu mă mir, pentru că profa de spaniolă mi-a zis că în mijlocul Spaniei există o populaţie care vorbeşte aproape româneşte). „Între noi românii, care ne întindem pe amîndouă malurile Tisei (...) şi ceea ce au rămas ei (romanşii) nu e nici o discontinuitate. O singură pînză de rasă influenţată de romani, o singură limbă, cuprinzînd elemente sufleteşti dominante ale marelui popor ieşit din vechea rasă iliro-tracă şi din Roma străbună...”. Ce nebunie mai frumoasă pentru un reporter la începutul unui nou secol, decît să pornească într-acolo, încercînd să vadă ce-a mai rămas astăzi din fraţii noştri îndepărtaţi, să le privească chipurile, să le asculte limba, să se întrebe dacă povestea lui Iorga despre romanşi n-a fost doar vînare de vînt? Dar, după o săptămînă de peregrinări prin munţii elveţieni, mi-am dat seama că n-a fost în zadar. Nu pot aduce neapărat dovezi, nu sînt specialist în istorie şi graiuri vechi. Ceea ce pot spune e că acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre ţăranii aceia crescători de vaci şi de oi, acolo m-am simţit cu adevărat ACASĂ.

Istorie şi fîn

    Pashun Craista (Creasta Păşunilor). Un sătuc de vreo opt case, căţărat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastră, pereţi de stînci acoperiţi de zăpezi veşnice. În faţă, peste o vale colosală, alţi munţi drepţi, nemişcaţi, unul în spatele celuilalt, umplînd cu semeţia lor bolta albastră. Engadin, ţara romanşilor şi-a pădurilor nesfîrşite.

„Fraţii” de la Formula As (de la stînga la dreapta): Sorin Preda, Horia Ţurcanu,
Sînziana Pop (directoarea şi sufletul revistei), Andrei Cheran şi autorul reportajului

     Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mîna a bineţe. Doi ţărani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe munţii din spate. Oprim maşina şi ne întoarcem miraţi. După atîtea zile de mers prin Elveţia, e prima oară cînd întîlnim oameni care ne salută cu bucurie. Un tată şi-un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stînci. Gospodari, stăpîni de munţi şi vaci multe.
    Băiatul e înalt, puternic, chipeş, un adevărat Făt-frumos. Îl cheamă Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeşte bine franţuzeşte, lucru cam rar întîlnit în ţinuturile astea, şi-mi spune că, deşi familia lor se numeşte Lamprecht, ei sînt romanşi „vechi de cinci generaţii”, doar că numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sînt negre, crăpate de muncă. Pe haine are urme de fîn. E vremea cositului. Tot satul miroase a fîn. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tînărul cel chipeş o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapărat mai departe.
    Pierderea limbii şi-a obiceiurilor strămoşilor a început încă din vremuri medievale. Răul a urcat spre romanşi dinspre văi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot mai sus, pe munţi, căutînd să se ascundă. N-au reuşit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemţii din nord. I-au prins ca într-o menghină.
    Vreni e mîndru că e romanş. Cînd vorbeşte despre asta, îşi pune palma pe inimă. A făcut „şcoala de ţărani” în orăşelul Santa Maria, acolo a învăţat tot ce ştie. Pe urmă s-a întors în sătucul lui drag. Deşi e frumos ca un prinţ din poveşti, deşi a avut nenumărate propuneri să plece la oraş şi chiar în străinătate, el n-a vrut. A ales să trăiască mai departe în satul cu opt case de pe culmile Alpilor, să pornească la fiecare revărsat al zorilor cu vitele pe creste, să-şi strice mîinile de atîta muncă, să privească seara, culcat în fîn, cele mai strălucitoare stele de pe cer. Asta a vrut şi aici ar vrea să rămână pînă la moarte, în Pashun Craista (Creasta Păşunilor).
     Vreni îi traduce tatălui tot ce vorbim. Sînt momente cînd cei doi rîd între ei, hîtri, cercetîndu-ne din creştet pînă-n tălpi, întrebîndu-se ce-or fi căutînd nişte români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-şi dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc.
    Înţeleg o mulţime de cuvinte: „plug”, „moş”, „casă”, „munt” (munte), „ram”, „mumă”, „frar”, „şcolar”, „corp”, „alb”, „eu sîn” (eu sînt), „el fa” (el face) etc., dar înţeleg mai cu seamă intonaţia lor, o cadenţă, o anumită muzică a graiului, atît de asemănătoare cu a noastră, încît parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parcă pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoţesc mereu fiecare exclamaţie. Aşa vor fi toţi oamenii pe care îi voi întîlni aici, în bătrînii munţi retici: parcă nu vorbesc cu cuvinte. Parcă vorbesc direct cu Sufletul.

În faţa porţii

    Vîlchava (Vîlceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibărit într-o vale largă, din care pornesc pretutindeni nenumărate fire de drum. E sîmbătă după-amiaza şi romanşii ies în faţa căsoaielor vechi, cu faţade pictate şi flori roşii revărsate peste fereşti. Se odihnesc, îşi trag sufletul după o zi de muncă. O tihnă blîndă, aurie, învăluie aşezarea.

Sat romanş în lumina toamnei

    Oamenii şed pe nişte băncuţe vechi, înnegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleaşi băncuţe unde au şezut altădată părinţii, bunicii lor şi tot neamul. Sporovăiesc între ei, zîmbesc, trag din ţigară rar, gînditori, îmi dau seama că principalele lor discuţii sînt legate de turme, de stîne, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, să nu te ducă gîndul la păstorii noştri. Aceeaşi şagă, aceleaşi ocheade aruncate străinilor, aceleaşi salutări şugubeţe strigate vecinului de pe băncuţa de alături, aceleaşi taifasuri în care pun ţara la cale, aceeaşi pace contemplativă care-i cuprinde uneori pe toţi, cînd se uită la munţi.
    Băncuţa din faţa casei e nelipsită în tot Engadinul. Multe dintre ele au o scobitură făcută în zid, dinadins pentru a băga acolo o bancă de lemn. Din vechime, locului i se zice „vamporta” (în faţa porţii), locul unde romanşii stau să vorbească, sau să privească lumea. Pentru romanşi, vecinătatea e mai presus de orice. Aşa s-au ridicat comunele, aşa s-au păstrat tradiţiile şi limba. Prin vecinătate. Prin sate trainice şi unite. Oamenii se înţeleg, se ajută, se vizitează fără a-şi anunţa sosirea dinainte, intră nestingheriţi unul în casa altuia, îşi împrumută unelte, bani, orice. „Un bun vashin vala pu co un paraint”, („Un bun vecin valorează mai mult decît o rudă”), spune un vechi proverb romanş, lăudînd milenara vecinătate umană, pierdută în alte părţi.

Casa focului

    Mă-ndrept spre o bătrînă care şade pe bancă, la poartă, şi-i spun fără ocolişuri că-mi place casa ei inundată de flori. „Casa e bela”, îi zic. Bătrîna mă iscodeşte pe sub sprîncene. Apoi îmi zîmbeşte. Îmi mulţumeşte puţin jenată pentru vorbele mele. Şi, la fel de brusc... mă pofteşte în casă! Deschide larg uşa marii bolţi săpate în piatră, atît de asemănătoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Străbatem un culoar căruia-i zice „suler” – coridorul prin care intră în casă căruţele şi animalele –, apoi cotim spre o odaie magică: casa focului („casa da fo”), bucătăria, vatra gospodăriei, locul unde focul nu se stinge niciodată. Odaia tihnei şi-a poveştilor bătrâneşti.
    Chiar deasupra ferestrei, sînt două „sgraffito”, două picturi străvechi: un Isus zugrăvit naiv, ca de un pictor ţăran, alături de un dragon, de un diavol: drăcesc şi sfînt, păgînism şi creştinism, cele două dimensiuni ale vieţii romanşilor. Asemeni nouă, aceşti reţi romanizaţi au fost creştinaţi cu mare greutate şi foarte tîrziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sînt ridicate pe sanctuare păgîne. Chiar şi azi sînt bîntuiţi de vechile credinţe populare precreştine, trăind – mai ales bătrînii – încă în plină magie. Ei se încred şi acum în poveşti cu zîne, strigoi, vrăjitoare şi lupi ce vorbesc cu glas omenesc, în istorii păstoreşti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse în munţi, pe care trebuie să le priveşti cu teamă sau cu evlavie.
    Apoi femeia mă duce în grajdul casei, un adevărat muzeu al clopotelor păstoreşti. Sute de tălăngi mici şi mari, pentru oi şi vite, sînt agăţate peste tot, pe pereţii din bîrne. La romanşi, tălăngile vechi nu se aruncă. Se transformă în piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodărie romanşă are în grajd, pe pereţi, această mulţime de clopote. Toate tradiţiile romanşe – nunţile, urcarea şi coborîrea turmelor din munţi, Chalandamarz (calendele lui Martie, cînd feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna şi spiritele rele), Bauania (tragerea la sorţi a ursitului), Tscheiver (jocul cu măşti) – sînt însoţite de dangătul prelung al tălăngilor. Clopotele sînt istorie vie. Simbolul tradiţiei, „Fuienetta”, vatra în care focul nu se stinge niciodată.

Românca din Scoul

    Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ţinut romanş, în ce priveşte limba şi tradiţiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densuşianu, marele lingvist care a studiat ani la rînd nume de munţi, de piscuri, văi sau ape, realizînd un curs de „Toponimie reto-română” la Universitatea din Bucureşti.
    Îi înţeleg încîntarea. E mai mare dragul să-i auzi pe oameni vorbind o limbă atît de asemănătoare cu a noastră: „ce faci?”, „dorm bain?” (ai dormit bine?), „buna saira”, „bun di”, „buna not”... Lumea e veselă, gata de vorbă, ţi se dă bună ziua chiar dacă trecătorul habar n-are cine eşti. Dacă mulţumeşti cuiva, ţi se răspunde „cun plachere” (cu plăcere), întocmai ca-n română. Prin magazine, te poţi pomeni că nu-ţi sînt primiţi euro-ii, de parcă vînzătorul n-ar fi văzut în viaţa lui astfel de bani. În general, oamenii au o antipatie făţişă faţă de mititelele bancnote ale vecinilor. Şi tot în general, oamenii nici nu vor să audă de Uniunea Europeană.
     Aici, în Scuol, am norocul de-a o întîlni pe Mihaela din România. O adevărată celebritate locală. Aproape nu există om în Scuol care să n-o cunoască, care să nu aibă încredere deplină în ea. Toţi ştiu, măcar din auzite, de frumoasa româncă din oraşul lor. Mihaela Demonti e căsătorită cu un bărbat romanş şi trăieşte de 14 ani în Elveţia. Este – după ştirea ei – singura româncă din Engadin. A învăţat limba în doar două luni. Fără dicţionare, numai prin discuţii cu oamenii. Ne dă dreptate că e foarte asemănătoare cu româna.
    De altfel, „şi oamenii de aici parcă sînt la fel”, spune ea. „La început, am avut un şoc. Nu ştiam nimic despre Engadin, despre romanşi. Mă pregătisem pentru o Elveţie rece, ca ceasul. Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că ei sînt de fapt cu totul altceva: mai sentimentali, mai calzi, dar totodată şi aprigi, dintr-o bucată. Trebuie doar să le dai importanţa pe care-o merită, să-i mîngîi, să-i asculţi, să le vorbeşti pe limba lor. Şi să-i vedeţi ce cîntăreţi sînt! Ce dansatori! Cîntă tot timpul, chiar şi cînd muncesc. Iar dacă asculţi corurile lor, e imposibil să nu pleci cu ochii în lacrimi. Nu ştiu cum, dar încă de cînd am venit, am simţit ceva familiar, ceva ce mă ducea mereu cu gîndul spre acasă. Am fost şi eu mirată cît de uşor am putut să mă adaptez. Ca să le cad la inimă, n-a trebuit să fac nimic altceva decît să fiu eu însămi.”

O româncă între romanşi: Mihaela Demonti


„Noi şi voi sîntem fraţi”

    Mihaela e nespus de încîntată că s-a întîlnit cu români. Nici nu stă pe gînduri să ne poftească la ea acasă, unde soţul ei, Plasch Demonti – anunţat prin telefon – ne aşteaptă cu masa. Mihaela locuieşte în Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevărată cetate de case albe, avînd în mijloc o piaţă şi-o biserică.
    Aici a trăit ca un pustnic, studiind folclorul şi limba neamului său, mai întîi într-o moară veche, apoi în turnul unei biserici părăsite, marele scriitor şi luptător romanş pentru neatîrnare, Peider Lansel, primul traducător al baladei noastre „Mioriţa”, autor al celebrului dicton „Nici italieni, nici germani, romanşi vrem să rămînem!”, lozincă devenită apoi un adevărat imn, „torţa culturii retice”, cum s-a spus.

Case vechi în Vîlchava

    Mărturisesc că nicicînd, nici în deplasările mele de reporter prin ţară, n-am fost primit cu atîta dragoste ca în casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti m-a întîmpinat cu îmbrăţişări: la atîta depărtare de Carpaţi, un român şi un romanş se ţin în braţe ca fraţii, privind munţii unul peste umărul celuilalt.
    Plasch (în traducere „Plăcut”) are ceva din mîndria gospodarului român care te omeneşte acasă la el. În aceste clipe, parcă nici nu mai trăieşte pentru sine, ci doar pentru oaspeţii săi. Ne îndeamnă să mai mîncăm, mereu ne întreabă dacă avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Şi vorbim, mereu vorbim. Cu cele cîteva cuvinte româneşti pe care le ştie, aproape că nu mai am nevoie de traducător. A fost şi el în România, în munţii Făgăraşului, pe la Curtea de Argeş, şi acolo a împărtăşit deplin credinţa soţiei sale: „Noi şi voi sîntem fraţi!”. Aşa zice, şi-mi strînge atît de tare palma în pumnul lui ca barosul, că-mi dau lacrimile.
    Plasch e mîndru că e romanş. Doar îl cheamă Demonti („al muntelui”), „om liber al munţilor”, cum îi place să-şi spună. Abia aşteaptă să treacă cele trei zile pînă cînd va urca în Alpi, unde va rămîne vreme de trei săptămîni. „Uite acolo!”, zice, şi-mi arată un punct îndepărtat între crestele albe, singur într-o căbănuţă păstorească din pustietăţi neumblate. Aşa face mereu cînd îl apucă dorul de ducă. Nu poate trăi fără munţi. Fără munţi, spune el, „ar muri pe picioare”.
    Spre seară, Mihaela îmi aduce la ea acasă doi romanşi „foarte vechi”, al căror neam se pierde în negura vremurilor: Stupan Niculin şi Giacumina. Soţ şi soţie, căsătoriţi de 55 de ani. Abia cînd îi văd intrînd şontîc, ţinîndu-se unul pe altul de braţ, în odaia cea mare, îmi spun că, într-adevăr, acestea trebuie să fie chipurile mult lăudate de Iorga. Sînt duioşi bătrînii aceştia, cînd se aşează tacticos la masă, puţin nedumeriţi, nepricepînd prea bine ce vrem de la dînşii.

Niculin

    El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stîne din ţinut. Apoi comerciant de oi, ajungînd cu turmele tocmai pînă în Elveţia franceză. Deşi e unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Sentului, el se poartă mai departe în puloverul de lînă şi pantalonii de costum niţel ponosiţi, tare modest cu vecinii, iar gîndul îi stă tot la stînele din munţi şi la oile care acum, din păcate, sînt din ce în ce mai puţine.
    Ea, Giacumina, a fost mai mult casnică. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a măritat cu romanşi, le-a învăţat să fie mîndre că-s romanşe. Niculin şi Giacumina se iubesc şi acum. Se ţin de mînă pe sub masă, ca doi şcolari, în timp ce-mi vorbesc. Iar eu ştiu ce să-i întreb. Le pun exact aceleaşi întrebări pe care le-aş fi pus oricărui cioban de-al nostru din Carpaţi. Da, încă mai există transhumanţă în Engadin, răspunde Niculin. Turmele pornesc primăvara prin mai şi se întorc în noiembrie.
    Conform unui vechi ritual, ciobanii urcă mai întîi singuri, pînă pe Piscul Minschun, la peste 3.000 de metri, doar pentru a se închina în faţa unei pietre sfinte. O piatră despre care ei zic că e „a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – şi-n faţa căreia stăruie îndelung în rugăciune, acoperind-o cu sărutări. Păstorii au credinţa că dacă nu sărută aceasta stîncă, atunci nu vor avea noroc la păşunat şi le va merge rău întreg anul.
    Şi Niculin s-a închinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe braţe pînă acolo, în vîrful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins şi el cu buzele piatra binecuvîntată şi a plîns. S-a rugat la munţi, la păduri, la cerul „clar” al Alpilor, căci în toate acestea se află ascuns Dumnezeu. „Dumnezeu nu e o persoană. E natura însăşi”, zice el. Şi pînă la urmă s-a vindecat. Prin rugăciune, zice. Numai prin rugăciune.
    Împreună cu iubita lui soţie, bătrînul îşi aminteşte cît de simplă era viaţa satului altădată, cît de curaţi şi credincioşi erau oamenii. Unele episoade le-au trăit ei înşişi, în copilărie, altele le-au fost povestite de părinţi, de bunici. Mihaela îmi traduce fascinată. Nu aflase despre toate acestea pînă atunci.
    Bătrîna Giacumina reînvie vorbind de-un sat izolat în munţi, care altădată n-avea nevoie de nimic din afară. Vremuri în care pîinea şi pînza se făceau în casă, cu războaie de ţesut şi roţi de tors, de către femei strînse într-o „adunare” (şezătoare), unde se spuneau cele mai frumoase poveşti. În capul satului există şi azi un loc numit „El Fourn”, acolo se află odinioară marele cuptor de pîine al satului.

Giacumina

    În timpul liber, în nopţile lungi de iarnă, Niculin scrie poezii. Poezii născute din tradiţiile satului, din marea dragoste ce i-o poartă Giacuminei. În copilărie a văzut-o cu ochii lui pe ultima vrăjitoare („stria”) din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Îşi aminteşte cum au adus-o oamenii în piaţa satului, îmbrăcată în zdrenţele unui strai bărbătesc de păstor, cum au băgat-o cu mîinile în apă clocotită pînă cînd a recunoscut că ea a făcut toate blestemăţiile.
    Altădată, vrăjitoarele erau multe, maestre în ale descîntecului. Un platou înalt, undeva spre Ardez, se numeşte şi azi „Cuptorul Vrăjitoarelor”. În acel loc, oamenii vedeau apărînd urme de picior femeiesc intrînd adînc în pămînt, dar pe nimeni care să lase aceste urme. Vrăjitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munţi. Îi momeau cu ispite femeieşti, preschimbîndu-se în fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau căpiţele de fîn, ori le răsturnau căruţele după o zi istovitoare de muncă.
    Mihaela traduce, iar eu mă înfior: cum aş putea să nu mă gîndesc la ciobanii aceia ai noştri, cu care făcusem atîtea reportaje prin Carpaţi? Chiar felul de-a povesti e acelaşi. Bineînţeles, Niculin nu a văzut cu ochii lui vrăjile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un păstor din Plumeran, căruia i s-a întîmplat. Omul stătea cu vita pe pajişte şi deodată s-a desfăcut lanţul de la gîtul animalului, tras parcă de-o putere nevăzută. Ciobanul i-l legă la loc, strîns. Lanţul iarăşi cădea la pămînt. De nenumărate ori. Pe urmă, cînd ducea vita la apă, lanţul se ridica de jos şi se prindea singur de gîtul ei. N-o lăsa să bea apă. Singur se ridica! Singur! O vrăjitoare îi făcea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, dar omul era gospodar serios, respectat. Nu putea să mintă. A văzut totul cu ochii lui...

Epilog cu Carpaţi

    Iorga a vizitat Engadinul în anul 1937. Astăzi, după aproape şapte decenii, reporterul are şansa de-a cunoaşte, în acelaşi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elveţian: dr. Martin Bundi, fost preşedinte al Consiliului Naţional al Elveţiei din Chur. Specialistul în istorie antică îl confirmă pe savantul român: „Da, se poate vorbi de-un paralelism între noi şi voi. Aici au fost colonizaţi reţii, la voi dacii. Iar între reţi şi daci există multe asemănări. Limbile s-au conservat atît de bine, pentru că şi noi şi voi am trăit atîta amar de vreme izolaţi: noi, într-o mare germanică, voi, într-o mare slavă. Deşi avem puţine mărturii despre limba retică pentru a o putea reconstrui – doar cîteva inscripţii pe piatră – cu siguranţă că aceasta NU a fost una indo-europeană, aşa cum nici limba dacă n-a fost...”
    Reţii au fost, ca şi dacii, un popor mare şi mîndru. La luptă nu se temeau de moarte: „furor raeticus”. Au fost, tot ca şi dacii, prin excelenţă, oameni ai munţilor. Păstori şi războinici. Ei hărţuiau adesea, cu un curaj nemaivăzut, armatele romane din cîmpie, cele din cîmpia Padului mai ales. Au fost înfrînţi cu greu în ascunzătorile lor din munţi. A fost nevoie de două armate romane, care au urcat pe ambele părţi ale Alpilor, prinzîndu-i ca-ntr-un cleşte...
     Călătoria noastră se apropie de sfîrşit. Falera e ultimul sat de romanşi al popasului nostru elveţian. O masă lungă, albă, cu noi, românii, în mijloc, înconjuraţi de localnici: doamna Silvia Casutt, primăriţa comunei, doamna Rita Cathomen şi soţul acesteia, Ignaz, alţi cîţiva păstori băştinaşi. Mîncăm un fel de sarmale romanşe.
    Fereastra casei e plină de soare, iar soarele luminează o vale verde şi-o biserică veche. Alături, pornind chiar din altarul bisericii, o mulţime de pietre, megaliţi şi menhire din epoca bronzului, formează un gigantic calendar solar, de-o precizie matematică uimitoare. Aflu că pe-o piatră numită „Săgeata Lunii” e încrustată poziţia exactă a stelelor atunci cînd a avut loc eclipsa totală de soare din 25 decembrie, de „Crăciunul” anului 1089 înainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formează un triunghi pitagoreic perfect (a² + b² = c²). Aşadar, aceşti reţi nu erau fiştecine...
     Falera e una dintre cele mai vechi aşezări ale romanşilor, atestată documentar şi locuită absolut fără nici o întrerupere din anul 3.500 î.e.n.. Într-un tîrziu, Ignaz Cathomen avea să-mi spună ceva care avea să-mi taie respiraţia: „E la noi un cuvînt foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de bătrîn ca şi megaliţii ăştia din piatră pe care-i vedeţi. E vorba de cuvîntul „carp”, ceea ce-n romanşă înseamnă „piatră”, „stîncă”. Nimeni n-a putut stabili vreodată originea acestui cuvînt, ea se pierde în adîncul istoriei. Noi însă îl avem în numeroase nume de locuri, de munţi şi de văi: Carp, Carpet, Carppa. Cîteva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar aşa: Carp. Un altul se numeşte Carpats. Da, Carpats, de ce va miraţi?”
    Mănînc sarmale romanşe şi zîmbesc. Acum am, într-adevăr, toate motivele să mă simt aici ca ACASĂ.


PS: Autorul mulţumeşte în mod special doamnelor Lucia Benovici Portmann (Elveţia) şi Magdalena Popescu-Marin (cercetător principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române) pentru sprijinul acordat în documentarea acestui reportaj.

Bogdan Lupescu, autorul acestui minunat articol
pe care l-a scris magistral, din tot Sufletul

sursa articolului fără diacritice = Formula AS nr 688 (17 oct - 23 oct 2005)
sursa articolului cu diaritice = blogul „Frumoasa verde”
conversia la scrierea cu î din i = io, Ştefan-voivod

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 15 ianuarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.