Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 16 august 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.
Portalurile – trecerea dintre lumi paralele
(din ciclul: „Stafia din Piatra Mare”)
(din ciclul: „Stafia din Piatra Mare”)
autor: Yami Kamui (pseudonim literar)
sursa: revista „Formula As” nr 1033
data: săptămîna 17-23 august 2012
Se vorbeşte mult în ultima vreme, atît în cercurile ştiinţifice, cît şi printre amatorii de lumi paralele, despre călătoriile în timp, găurile de vierme din spaţiul cosmic şi portalurile inter-dimensionale. Cercetătorii au descoperit chiar ecuaţia care atestă posibilitatea existenţei universurilor paralele. Lor li se adaugă multe texte vechi, de arhivă, precum şi experienţe bizare, trăite de oameni care au văzut aievea portaluri sau au asistat la dispariţii supranaturale. În rîndurile care urmează vă prezentăm povestea unui iubitor de munte român, care s-a confruntat c-o asemenea apariţie uluitoare.
sursa: revista „Formula As” nr 1033
data: săptămîna 17-23 august 2012
Se vorbeşte mult în ultima vreme, atît în cercurile ştiinţifice, cît şi printre amatorii de lumi paralele, despre călătoriile în timp, găurile de vierme din spaţiul cosmic şi portalurile inter-dimensionale. Cercetătorii au descoperit chiar ecuaţia care atestă posibilitatea existenţei universurilor paralele. Lor li se adaugă multe texte vechi, de arhivă, precum şi experienţe bizare, trăite de oameni care au văzut aievea portaluri sau au asistat la dispariţii supranaturale. În rîndurile care urmează vă prezentăm povestea unui iubitor de munte român, care s-a confruntat c-o asemenea apariţie uluitoare.
Un portal
are rolul de-a lega două puncte diferite, separate de întinderea
(continuum-ul) spaţio-temporală. Portalurile pot lega două puncte distincte
din cadrul aceluiaşi univers, două puncte distincte din două universuri
paralele, două planuri de existenţă separate sau două puncte separate de
dimensiune temporală.
Pe plan ştiinţific, portalurile se aseamănă cu „găurile de vierme” sau pot funcţiona avînd la bază „găuri de vierme”. În fizică, „găurile de vierme” sînt spaţii de trecere, nişte „scurtături” între spaţiu şi timp. Există două tipuri de „găuri de vierme”: cele care pot fi traversate şi cele care nu se pot traversa. „Găurile de vierme” care pot fi traversate permit călătoria c-o viteză mai mare decît viteza luminii. În timpul călătoriei prin „gaura de vierme”, se foloseşte o viteză mai mică decît viteza luminii, iar timpul de traversare prin gaura respectivă este mai mic decît timpul în care o rază de lumină ar călători între cele două puncte în afara „găurii de vierme”.
---------------------------------------------
Termenul „gaură de vierme” (cunoscut şi sub numele de „pod...” sau „punte Einstein-Rosen”) vine de la denumirea sa din limba engleză „worm hole” sau „wormhole” (staţi liniştiţi, fiindcă şi americanii, la fel ca nemţii, au damblaua să unească unele cuvinte între ele), cuvinte care-n traducere românească asta-nseamnă: „gaură de vierme”.
Analogia a pornit de la nişte ecuaţii descoperite de cei doi savanţi prin anul 1935 şi încercarea ulterioară a oamenilor de ştiinţă de-a explica anumite fenomene fizice care-n mod normal nu puteau fi explicate. Şi-atunci cineva a avut inspiraţia să facă o paralelă cu-n vierme care încearcă să străbată un măr dintr-o parte în alta. În loc s-o ia pe exterior şi să meargă pe coaja mărului, viermele o ia pe „scurtătură”, adică se-apucă să sape un tunel prin interiorul fructului, astfel încît – cel puţin teoretic – este în stare s-ajungă dintr-o parte-n alta mult mai repede.
Pe plan ştiinţific, portalurile se aseamănă cu „găurile de vierme” sau pot funcţiona avînd la bază „găuri de vierme”. În fizică, „găurile de vierme” sînt spaţii de trecere, nişte „scurtături” între spaţiu şi timp. Există două tipuri de „găuri de vierme”: cele care pot fi traversate şi cele care nu se pot traversa. „Găurile de vierme” care pot fi traversate permit călătoria c-o viteză mai mare decît viteza luminii. În timpul călătoriei prin „gaura de vierme”, se foloseşte o viteză mai mică decît viteza luminii, iar timpul de traversare prin gaura respectivă este mai mic decît timpul în care o rază de lumină ar călători între cele două puncte în afara „găurii de vierme”.
---------------------------------------------
Termenul „gaură de vierme” (cunoscut şi sub numele de „pod...” sau „punte Einstein-Rosen”) vine de la denumirea sa din limba engleză „worm hole” sau „wormhole” (staţi liniştiţi, fiindcă şi americanii, la fel ca nemţii, au damblaua să unească unele cuvinte între ele), cuvinte care-n traducere românească asta-nseamnă: „gaură de vierme”.
Analogia a pornit de la nişte ecuaţii descoperite de cei doi savanţi prin anul 1935 şi încercarea ulterioară a oamenilor de ştiinţă de-a explica anumite fenomene fizice care-n mod normal nu puteau fi explicate. Şi-atunci cineva a avut inspiraţia să facă o paralelă cu-n vierme care încearcă să străbată un măr dintr-o parte în alta. În loc s-o ia pe exterior şi să meargă pe coaja mărului, viermele o ia pe „scurtătură”, adică se-apucă să sape un tunel prin interiorul fructului, astfel încît – cel puţin teoretic – este în stare s-ajungă dintr-o parte-n alta mult mai repede.
Exemplificare grafică a unei găuri de vierme de tip Lorentzian
Teoria
spune că se poate călători în spaţiu şi timp cu ajutorul unor astfel de găuri
de vierme. Practica a dovedit cu vîrf şi îndesat veridicitatea acestei
ipoteze, numai că proiectele şi experimentele prin care s-a demostrat că acest
lucru este pe deplin posibil sînt ţinute în cel mai STRICT SECRET.
Băieţii cu „ochi albaştri” din serviciile secrete ale marilor puteri (în special ale SUA) au testat şi ulterior au utilizat la greu acest fenomen, trimiţînd oameni de pe Pămînt pe Marte în doar cîteva minute. Internetul este plin de astfel de documente audio şi video ale unor martori care au lucrat în cadrul acestor proiecte negre ultra-secrete încă de la începutul anilor '50, în care vin şi spun că serviciile secrete americane au creat de foarte mult timp astfel de portaluri şi găuri de vierme.
Cine este curios, poate căuta mai multe detalii despre „Proiectul Montauk”, ce s-a desfăşurat (şi se desfăşoară-n continuare sub un alt nume) la baza aeriană americană din Insula Lungă (Long Island – asta vine exact lîngă New York), în subteranul căreia există clădiri dispuse pe foarte multe etaje, în care oamenii de ştiinţă pămînteni lucrează cot la cot cu unele specii de extratereştri răuvoitori (reptilieni şi micuţi gri), însă cum nimeni nu se-nghesuie să traducă acele materiale, ele rămîn în continuare cvasi-necunoscute publicului din România. Mă refer la cele audio şi video în special, fiindcă traducerea documentelor text, în care ai originalul în faţa ochilor, este floare la ureche în comparaţie cu cea audio-video la cască, efectuată în orb – şi cînd zic asta, mă gîndesc la cei care ştiu foarte bine limba engleză.
Unii spun că însuşi „Experimentul Philadelphia” din 28 octombrie 1943, în care nenea Einstein s-a jucat niţel mai mult cu electricitatea şi cu descoperirile înaintaşului său Nikolai Tesla, forţînd puţin nota, în încercarea de-a face învizibile (atît radarului cît şi ochiului uman) navele flotei americane din al doilea război mondial, ar fi fost un precursor al portalurilor, al găurilor de vierme şi-al teleportării.
Pentru curioşii care-s dornici să afle mai multe lucruri despre portaluri, există şi-o transpunere cinematografică a unui astfel de fenomen pe care-o găsiţi în filmul „Contactul” („Contact” – 1997), realizat pe baza unui roman (şi ulterior a unui scenariu) scris de Carl Sagan, film ce-o are ca protagonistă-n rolul principal pe actriţa Jodie Foster.
Chestia mai interesantă este că ceea ce-au transpus pe peliculă realizatorii filmului „Contactul” există-n realitate de foarte mult timp, aceste experimente practicîndu-se în laboratoarele ultra-secrete din SUA încă de la începutul anilor '40. Conform celor spuse de David Wilcock, toate secvenţele din acest film, în care se prezintă scena lansării unei capsule umane într-o gaură de vierme şi călătoria acesteia în alte lumi, către alte planete, sînt cît se poate de adevărate, toate scenele de acolo fiind reconstituite conform realităţii, mergîndu-se pînă la un înalt grad de detaliu în ceea ce priveşte tehnologia folosită şi fenomenele adiacente care apar în timpul lansării în gaura de vierme.
Întîmplarea face c-am urmărit mai întîi materialul cu David Wilcock pe YouTube, în care venea şi povestea toate aceste amănunte, lucru care m-a făcut să caut imediat pe Internet filmul cu pricina, să-l dau jos şi să-l vizionez. Şi într-adevăr, a meritat efortul. Privit din exterior, dacă nu ştii aceste amănunte, „Contactul” poate fi recepţionat ca o simplă ecranizare SF, una dintre nenumăratele. Însă imediat ce cunoşti anumite detalii, filmul capătă alte valenţe. Da, fiindcă-n acel moment începi să fii atent la alte amănunte, la imagini pe care înainte le considerai a fi nişte banale trucaje cinematografice, nicidecum transpunerea regizorală a realităţii. Iar pentru asta trebuie urmărit mai întîi acel video în care David Wilcock vine şi povesteşte detalii din acest film şi despre acest film. Dar cum materialul respectiv nu este tradus în româneşte, mai rămîne de aşteptat... Că aşa, doar să vi-l trimit (să ataşez linkul), iar acel video să-l înţeleagă numai o mică parte dintre destinatari, parcă n-are nici un haz.
În mod asemănător s-a-ntîmplat cu alte două filme la fel de interesante (atenţie, mă refer aici strict la filme artistice, nu la documentare ştiinţifice pentru TV), pe care le-am vizionat în urma descrierilor sau aluziilor pe care le-au făcut alte două personalităţi ce se ocupă cu demascarea conspiraţiei mondiale. Este vorba de domnii Bill Ryan şi David Icke, care-au dat ca exemple filmele „Uşi glisante”, respectiv „Avatar”.
Uite, ca să nu ziceţi că-s băiat rău (cine ştie, poate aşa mai stîrnim curiozitatea şi altora, nu doar celor interesaţi de domeniul conspiraţiei), haideţi să vă prezint o secvenţă de 4 minute din filmul „Contactul”, mai exact cea a călătoriei în spaţiu şi timp cu ajutorul unor găuri de vierme:
Băieţii cu „ochi albaştri” din serviciile secrete ale marilor puteri (în special ale SUA) au testat şi ulterior au utilizat la greu acest fenomen, trimiţînd oameni de pe Pămînt pe Marte în doar cîteva minute. Internetul este plin de astfel de documente audio şi video ale unor martori care au lucrat în cadrul acestor proiecte negre ultra-secrete încă de la începutul anilor '50, în care vin şi spun că serviciile secrete americane au creat de foarte mult timp astfel de portaluri şi găuri de vierme.
Cine este curios, poate căuta mai multe detalii despre „Proiectul Montauk”, ce s-a desfăşurat (şi se desfăşoară-n continuare sub un alt nume) la baza aeriană americană din Insula Lungă (Long Island – asta vine exact lîngă New York), în subteranul căreia există clădiri dispuse pe foarte multe etaje, în care oamenii de ştiinţă pămînteni lucrează cot la cot cu unele specii de extratereştri răuvoitori (reptilieni şi micuţi gri), însă cum nimeni nu se-nghesuie să traducă acele materiale, ele rămîn în continuare cvasi-necunoscute publicului din România. Mă refer la cele audio şi video în special, fiindcă traducerea documentelor text, în care ai originalul în faţa ochilor, este floare la ureche în comparaţie cu cea audio-video la cască, efectuată în orb – şi cînd zic asta, mă gîndesc la cei care ştiu foarte bine limba engleză.
Unii spun că însuşi „Experimentul Philadelphia” din 28 octombrie 1943, în care nenea Einstein s-a jucat niţel mai mult cu electricitatea şi cu descoperirile înaintaşului său Nikolai Tesla, forţînd puţin nota, în încercarea de-a face învizibile (atît radarului cît şi ochiului uman) navele flotei americane din al doilea război mondial, ar fi fost un precursor al portalurilor, al găurilor de vierme şi-al teleportării.
Pentru curioşii care-s dornici să afle mai multe lucruri despre portaluri, există şi-o transpunere cinematografică a unui astfel de fenomen pe care-o găsiţi în filmul „Contactul” („Contact” – 1997), realizat pe baza unui roman (şi ulterior a unui scenariu) scris de Carl Sagan, film ce-o are ca protagonistă-n rolul principal pe actriţa Jodie Foster.
Chestia mai interesantă este că ceea ce-au transpus pe peliculă realizatorii filmului „Contactul” există-n realitate de foarte mult timp, aceste experimente practicîndu-se în laboratoarele ultra-secrete din SUA încă de la începutul anilor '40. Conform celor spuse de David Wilcock, toate secvenţele din acest film, în care se prezintă scena lansării unei capsule umane într-o gaură de vierme şi călătoria acesteia în alte lumi, către alte planete, sînt cît se poate de adevărate, toate scenele de acolo fiind reconstituite conform realităţii, mergîndu-se pînă la un înalt grad de detaliu în ceea ce priveşte tehnologia folosită şi fenomenele adiacente care apar în timpul lansării în gaura de vierme.
Întîmplarea face c-am urmărit mai întîi materialul cu David Wilcock pe YouTube, în care venea şi povestea toate aceste amănunte, lucru care m-a făcut să caut imediat pe Internet filmul cu pricina, să-l dau jos şi să-l vizionez. Şi într-adevăr, a meritat efortul. Privit din exterior, dacă nu ştii aceste amănunte, „Contactul” poate fi recepţionat ca o simplă ecranizare SF, una dintre nenumăratele. Însă imediat ce cunoşti anumite detalii, filmul capătă alte valenţe. Da, fiindcă-n acel moment începi să fii atent la alte amănunte, la imagini pe care înainte le considerai a fi nişte banale trucaje cinematografice, nicidecum transpunerea regizorală a realităţii. Iar pentru asta trebuie urmărit mai întîi acel video în care David Wilcock vine şi povesteşte detalii din acest film şi despre acest film. Dar cum materialul respectiv nu este tradus în româneşte, mai rămîne de aşteptat... Că aşa, doar să vi-l trimit (să ataşez linkul), iar acel video să-l înţeleagă numai o mică parte dintre destinatari, parcă n-are nici un haz.
În mod asemănător s-a-ntîmplat cu alte două filme la fel de interesante (atenţie, mă refer aici strict la filme artistice, nu la documentare ştiinţifice pentru TV), pe care le-am vizionat în urma descrierilor sau aluziilor pe care le-au făcut alte două personalităţi ce se ocupă cu demascarea conspiraţiei mondiale. Este vorba de domnii Bill Ryan şi David Icke, care-au dat ca exemple filmele „Uşi glisante”, respectiv „Avatar”.
Uite, ca să nu ziceţi că-s băiat rău (cine ştie, poate aşa mai stîrnim curiozitatea şi altora, nu doar celor interesaţi de domeniul conspiraţiei), haideţi să vă prezint o secvenţă de 4 minute din filmul „Contactul”, mai exact cea a călătoriei în spaţiu şi timp cu ajutorul unor găuri de vierme:
Urmează
ca voi să căutaţi pe Internet filmul şi-o subtitrare mai acătării în limba
română şi să aflaţi despre ce este vorba acolo, inclusiv în cele 4 minute
ale prezentării succinte de mai sus (însă cum se face acest lucru o
să vă povestesc altă dată).
Unii dintre cei care-au lucrat în cadrul proiectului Montauk au afirmat că-n timpul experimentelor se folosea tot un astfel de scaun, iar oamenii care urmau să efectueze călătoria erau pregătiţi mental dinainte (se făceau antrenamente speciale, însumînd sute, chiar mii de ore de exerciţii), astfel încît să fie capabili să comande acel scaun doar mental, prin forţa gîndului. Oriunde voia să călătorească-n Univers, pasagerul trebuia să formuleze mental acest gînd, iar senzorii şi conexiunile electrice, electronice şi de altă natură existente între el şi scaun îi transmiteau porţii stelare destinaţia la care doreşte s-ajungă.
---------------------------------------------
Poarta din Carpaţi
Mărturii ale existenţei portalurilor au existat din cele mai vechi timpuri. Deşi martorii n-au putut localiza ambele puncte pe care le leagă între ele portalul, aceştia au putut vedea poarta existentă într-un loc descoperit în mod cu totul accidental.
O astfel de mărturie este şi cea a domnului E.H., care va fi redată în mod parţial în cele ce urmează. Aceasta este, probabil, cea mai cunoscută mărturie a observării unui portal pe teritoriul României. Domnul inginer E.H. ieşise la pensie în anul 1988 şi hotărîse să se dedice cît mai mult posibil pasiunii sale pentru drumeţii montane. În anul 1990, această pasiune l-a adus faţă-n faţă c-o poartă aflată în zona masivului Piatra Mare.
Unii dintre cei care-au lucrat în cadrul proiectului Montauk au afirmat că-n timpul experimentelor se folosea tot un astfel de scaun, iar oamenii care urmau să efectueze călătoria erau pregătiţi mental dinainte (se făceau antrenamente speciale, însumînd sute, chiar mii de ore de exerciţii), astfel încît să fie capabili să comande acel scaun doar mental, prin forţa gîndului. Oriunde voia să călătorească-n Univers, pasagerul trebuia să formuleze mental acest gînd, iar senzorii şi conexiunile electrice, electronice şi de altă natură existente între el şi scaun îi transmiteau porţii stelare destinaţia la care doreşte s-ajungă.
---------------------------------------------
Poarta din Carpaţi
Mărturii ale existenţei portalurilor au existat din cele mai vechi timpuri. Deşi martorii n-au putut localiza ambele puncte pe care le leagă între ele portalul, aceştia au putut vedea poarta existentă într-un loc descoperit în mod cu totul accidental.
O astfel de mărturie este şi cea a domnului E.H., care va fi redată în mod parţial în cele ce urmează. Aceasta este, probabil, cea mai cunoscută mărturie a observării unui portal pe teritoriul României. Domnul inginer E.H. ieşise la pensie în anul 1988 şi hotărîse să se dedice cît mai mult posibil pasiunii sale pentru drumeţii montane. În anul 1990, această pasiune l-a adus faţă-n faţă c-o poartă aflată în zona masivului Piatra Mare.
Portal – gravură din secolul 16
„Era
ziua de 22 septembrie 1990, pe la ora 11. Plecasem pe unul din traseele mele
favorit din Piatra Mare, pe la «Şapte Scări». Părăsisem cursul izvorului şi
începusem un fel de... rătăcire intenţionată, ca să mai schimb ceva din
monotonia cărării. Drumeagul meu suia către o culme împădurită şi, la un
moment dat, am zărit ceva bizar, ca o sclipire, în dreapta mea; era
soarele reflectat într-un obiect. Cînd am zărit-o prima dată, lucirea era
undeva cam la vreo 20-30 de metri către culme. Am început să urc, dar n-am
mai văzut nimic. În mod evident, mă aflam la un alt unghi faţă de lumina
soarelui.
După cîteva minute de urcat, am început să-mi pun oarece întrebări: eram într-un mic luminiş, totul îmi era vizibil, dar nu vedeam nici un obiect capabil să reflecte lumina. Eram pe cale să plec mai departe, cînd am văzut... Era o formă eliptică, verticală, pe care n-o sesizam decît prin modificarea luminii incidente din jurul său. Pe şosele, din cauza căldurii la sol, peisajul este deformat, unduit, ca şi cum ar fi privit printr-un geam curb. Acelaşi lucru, c-o deformare în unghiuri drepte, îl aveam eu în faţa ochilor acum.
Era un brad în spatele formei, iar porţiunea de trunchi din spatele acelei ciudate elipse apărea ca fiind deformată, voalată. M-am apropiat şi-am constatat cu uimire că nu vedeam nici un obiect material care să poată genera un asemenea efect. În locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arăta ca o diafragmă, o suprafaţă eliptică întinsă în aer, aparent concavă (n.t. – adică avînd în centru un uşor intrînd sub formă de pîlnie, vezi exemplificarea de tip Loretzian de mai sus). Mai uimitor era faptul că, privită din spate, forma respectivă nu mai exista. M-am interpus între ea şi bradul despre care v-am mai spus şi n-am mai văzut-o. Nici nu mai ştiam unde era. A trebuit să revin în poziţia iniţială pentru a o revedea”.
Experienţa cu elipsa
„Elipsa avea cam 1 metru, 1 metru şi 20 în diametrul mare, adică înălţimea, şi maximum 40 de centimetri în cel mic, în lăţime. Baza era cam la 25-30 de centimetri de sol. Plutea. Era perfect transparentă, în afară de fenomenul de unduire, de voalare a spaţiului din spatele ei. Marginile erau foarte netede, adică fenomenul de alterare optică se termina brusc.
M-am fîţîit cîteva clipe în jurul ei şi apoi am încercat s-o ating. Din fericire, un fel de instinct m-a făcut să iau mai întîi o creangă de brad de pe jos. Prima dată am atins marginile elipsei. Creanga întîmpina o rezistenţă elastică, ca şi cum aş fi apăsat un balon. Elipsa se deforma foarte puţin în locul în care apăsam eu, dar rezistenţa era de netrecut, după doar cîţiva centimetri cîştigaţi.”
După cîteva minute de urcat, am început să-mi pun oarece întrebări: eram într-un mic luminiş, totul îmi era vizibil, dar nu vedeam nici un obiect capabil să reflecte lumina. Eram pe cale să plec mai departe, cînd am văzut... Era o formă eliptică, verticală, pe care n-o sesizam decît prin modificarea luminii incidente din jurul său. Pe şosele, din cauza căldurii la sol, peisajul este deformat, unduit, ca şi cum ar fi privit printr-un geam curb. Acelaşi lucru, c-o deformare în unghiuri drepte, îl aveam eu în faţa ochilor acum.
Era un brad în spatele formei, iar porţiunea de trunchi din spatele acelei ciudate elipse apărea ca fiind deformată, voalată. M-am apropiat şi-am constatat cu uimire că nu vedeam nici un obiect material care să poată genera un asemenea efect. În locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arăta ca o diafragmă, o suprafaţă eliptică întinsă în aer, aparent concavă (n.t. – adică avînd în centru un uşor intrînd sub formă de pîlnie, vezi exemplificarea de tip Loretzian de mai sus). Mai uimitor era faptul că, privită din spate, forma respectivă nu mai exista. M-am interpus între ea şi bradul despre care v-am mai spus şi n-am mai văzut-o. Nici nu mai ştiam unde era. A trebuit să revin în poziţia iniţială pentru a o revedea”.
Experienţa cu elipsa
„Elipsa avea cam 1 metru, 1 metru şi 20 în diametrul mare, adică înălţimea, şi maximum 40 de centimetri în cel mic, în lăţime. Baza era cam la 25-30 de centimetri de sol. Plutea. Era perfect transparentă, în afară de fenomenul de unduire, de voalare a spaţiului din spatele ei. Marginile erau foarte netede, adică fenomenul de alterare optică se termina brusc.
M-am fîţîit cîteva clipe în jurul ei şi apoi am încercat s-o ating. Din fericire, un fel de instinct m-a făcut să iau mai întîi o creangă de brad de pe jos. Prima dată am atins marginile elipsei. Creanga întîmpina o rezistenţă elastică, ca şi cum aş fi apăsat un balon. Elipsa se deforma foarte puţin în locul în care apăsam eu, dar rezistenţa era de netrecut, după doar cîţiva centimetri cîştigaţi.”
Portal fotografiat în Finlanda (1978)
„Atunci
am apropiat creanga de centrul elipsei. Nu am întîmpinat nici un fel de
rezistenţă: creanga intra fără probleme în forma aceea ciudată, dar nu mai era
vizibilă. Era ca un fel de gaură în care vîrful crengii dispăruse total.
În tot acest timp, continuam să văd perfect peisajul unduit din spate. Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime şi dispăruse pe jumătate înăuntru. Cînd am retras-o, am văzut cu groază că nu mai avea decît 20 de centimetri lungime. Porţiunea intrată în forma aceea dispăruse cu totul. Capătul era perfect secţionat, ca şi cum un fierăstrău de mare precizie ar fi funcţionat de partea cealaltă. Atunci m-am gîndit ce s-ar fi întîmplat dac-ar fi fost mîna mea în locul crengii...
Am repetat operaţia cu alte crengi, apoi am legat o piatră cu sfoară şi-am aruncat-o în elipsă; rezultatul a fost de fiecare dată acelaşi: orice pătrundea în acea formă nu se mai întorcea. Se făcuse cam tîrziu şi m-am hotărît să plec mai departe, către cabană. Ca să recunosc locul, am însemnat toţi brazii din luminiş cu un cuţit.
În tot acest timp, continuam să văd perfect peisajul unduit din spate. Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime şi dispăruse pe jumătate înăuntru. Cînd am retras-o, am văzut cu groază că nu mai avea decît 20 de centimetri lungime. Porţiunea intrată în forma aceea dispăruse cu totul. Capătul era perfect secţionat, ca şi cum un fierăstrău de mare precizie ar fi funcţionat de partea cealaltă. Atunci m-am gîndit ce s-ar fi întîmplat dac-ar fi fost mîna mea în locul crengii...
Am repetat operaţia cu alte crengi, apoi am legat o piatră cu sfoară şi-am aruncat-o în elipsă; rezultatul a fost de fiecare dată acelaşi: orice pătrundea în acea formă nu se mai întorcea. Se făcuse cam tîrziu şi m-am hotărît să plec mai departe, către cabană. Ca să recunosc locul, am însemnat toţi brazii din luminiş cu un cuţit.
Am
ajuns la cabană puţin după prînz. Îl cunoşteam pe cabanier foarte bine şi
i-am povestit toată întîmplarea. Omul mă ştia, aşa că nu şi-a bătut joc de
mine. Mi-a spus că el n-a văzut niciodată aşa ceva în pădure, dar că totul
e posibil şi că nu s-ar mira dacă ar fi vorba de vreo nouă drăcovenie de-a
armatei”.
Stafia din pădure
„Seara, la masă, s-a apropiat de mine Ştefan, băiatul cabanierului, un puşti de 12 ani. Îl cunoşteam destul de bine şi din cauza asta a venit la masa mea fără timiditate.
– Am auzit ce-aţi vorbit la prînz cu tata, mi-a spus el. Ştiti, eu am văzut stafia din pădure!
Am început să-l descos şi am aflat că Ştefan era împreună cu doi ciobani, cînd a zărit prima dată elipsa. Curios din fire, a revenit de mai multe ori în acel loc. Tot de la el am aflat că forma trece prin cel puţin două faze distincte:
a) cînd are aspect transparent (starea în care o văzusem eu), ea permite intrarea unor obiecte;
b) cînd, aşa cum o văzuse Ştefan o singură dată, devine albicioasă şi ceva mai mare, funcţionează în sens invers, adică este închisă pentru noi şi lasă obiecte din partea cealaltă să treacă prin ea.”
Stafia din pădure
„Seara, la masă, s-a apropiat de mine Ştefan, băiatul cabanierului, un puşti de 12 ani. Îl cunoşteam destul de bine şi din cauza asta a venit la masa mea fără timiditate.
– Am auzit ce-aţi vorbit la prînz cu tata, mi-a spus el. Ştiti, eu am văzut stafia din pădure!
Am început să-l descos şi am aflat că Ştefan era împreună cu doi ciobani, cînd a zărit prima dată elipsa. Curios din fire, a revenit de mai multe ori în acel loc. Tot de la el am aflat că forma trece prin cel puţin două faze distincte:
a) cînd are aspect transparent (starea în care o văzusem eu), ea permite intrarea unor obiecte;
b) cînd, aşa cum o văzuse Ştefan o singură dată, devine albicioasă şi ceva mai mare, funcţionează în sens invers, adică este închisă pentru noi şi lasă obiecte din partea cealaltă să treacă prin ea.”
Portal pe-o plajă marocană, la sud de Agadir (fotografie din 1986)
„M-am
întors în Piatra Mare după două săptămîni. De data asta, am mers direct la
cabană, l-am luat pe Ştefan şi-am plecat către locul cu pricina. Cu noi a
venit şi-un băiat de la o stînă din apropiere, unul dintre cei care îl
însoţiseră pe Ştefan în preumblările sale prin pădure. Pe drum, el mi-a
povestit o întîmplare şi mai stranie legată de elipsă: cu două luni în urmă,
din ea ar fi ieşit („ţîşnit” spusese băiatul) ceva ca o minge mare, albă;
aceasta s-ar fi rostogolit fără direcţie prin pădure şi orice încercare a
ciobanului de-a o găsi ar fi eşuat.
Ajunşi în luminiş, dezamăgirea noastră a fost imensă: nu mai era nici un fel de elipsă. Pur şi simplu dispăruse. Numai brazii marcaţi de mine îmi dădeau certitudinea că nu visasem.
Pe tot timpul iernii am rămas în Bucureşti şi, treptat, forma din pădure mi-a ieşit din minte. Apoi, în februarie 1991, un prieten căruia îi povestisem toată întîmplarea mi-a făcut o vizită. Era foarte agitat şi mi-a arătat o revistă germană în care apărea un material despre fenomene similare celui observat de mine. Articolul menţiona existenţa unei organizaţii care studia ciudatele elipse, O.D.R.G. („Open Doors Research Group” = „Grupul pentru Cercetarea Porţilor Deschise”). Le-am expediat o scrisoare în care povesteam tot ce văzusem şi auzisem şi, în luna aprilie, am primit din partea lor un colet.
Îmi trimiseseră o scrisoare de mulţumire pentru informaţiile furnizate, asigurîndu-mă că Poarta văzută de mine a intrat pe listele lor. Pe lîngă scrisoare, îmi trimiseseră mai multe materiale din care am aflat totul despre Porţile Deschise. Am rămas de atunci în corespondenţă cu ei şi tot ce urmează este rodul informaţiilor primite de mine.”
Caracteristicile portalurilor
„Forme precum aceea văzută de mine ar fi apărut din timpuri imemoriale, ele fiind prezente, sub diferite descrieri, în nenumărate texte vechi.
În anul 1962, Barry Roscott, un inginer englez, a văzut o Poartă în timpul plimbărilor sale prin împrejurimile oraşului Manchester. Poarta a rămas deschisă timp de două luni, iar Roscott a apucat să facă mai multe observaţii şi experimente. În urma acestei experienţe, s-a înfiinţat grupul O.D.R.G., care şi-a făcut membri în toate colţurile lumii. Din 1963 pînă astăzi, O.D.R.G. a înregistrat nu mai puţin de 283 de Porţi Deschise pe Terra. Cele mai multe par a fi în S.U.A., iar cele mai recente provin din Rusia (18 Porţi observate între anii 1988 şi 1995), Polonia (3 Porţi) şi România (Poarta observată de mine în masivul Piatra Mare).”
Ajunşi în luminiş, dezamăgirea noastră a fost imensă: nu mai era nici un fel de elipsă. Pur şi simplu dispăruse. Numai brazii marcaţi de mine îmi dădeau certitudinea că nu visasem.
Pe tot timpul iernii am rămas în Bucureşti şi, treptat, forma din pădure mi-a ieşit din minte. Apoi, în februarie 1991, un prieten căruia îi povestisem toată întîmplarea mi-a făcut o vizită. Era foarte agitat şi mi-a arătat o revistă germană în care apărea un material despre fenomene similare celui observat de mine. Articolul menţiona existenţa unei organizaţii care studia ciudatele elipse, O.D.R.G. („Open Doors Research Group” = „Grupul pentru Cercetarea Porţilor Deschise”). Le-am expediat o scrisoare în care povesteam tot ce văzusem şi auzisem şi, în luna aprilie, am primit din partea lor un colet.
Îmi trimiseseră o scrisoare de mulţumire pentru informaţiile furnizate, asigurîndu-mă că Poarta văzută de mine a intrat pe listele lor. Pe lîngă scrisoare, îmi trimiseseră mai multe materiale din care am aflat totul despre Porţile Deschise. Am rămas de atunci în corespondenţă cu ei şi tot ce urmează este rodul informaţiilor primite de mine.”
Caracteristicile portalurilor
„Forme precum aceea văzută de mine ar fi apărut din timpuri imemoriale, ele fiind prezente, sub diferite descrieri, în nenumărate texte vechi.
În anul 1962, Barry Roscott, un inginer englez, a văzut o Poartă în timpul plimbărilor sale prin împrejurimile oraşului Manchester. Poarta a rămas deschisă timp de două luni, iar Roscott a apucat să facă mai multe observaţii şi experimente. În urma acestei experienţe, s-a înfiinţat grupul O.D.R.G., care şi-a făcut membri în toate colţurile lumii. Din 1963 pînă astăzi, O.D.R.G. a înregistrat nu mai puţin de 283 de Porţi Deschise pe Terra. Cele mai multe par a fi în S.U.A., iar cele mai recente provin din Rusia (18 Porţi observate între anii 1988 şi 1995), Polonia (3 Porţi) şi România (Poarta observată de mine în masivul Piatra Mare).”
Fenomen inexplicabil similar portalurilor
„În
medie, o Poartă rămîne deschisă între două luni şi-un an. S-a observat o
legătură între durata ei şi mărime. Cu cît o Poartă este mai mare, cu atît
are şanse să existe mai mult timp. Porţile de-un an au cel puţin 1 metru
lăţime. Majoritatea au forma eliptică observată de mine (verticală
sau orizontală), dar au fost consemnate şi porţi circulare. O poartă
trece prin 4 faze distincte:
– deschidere,
– stare de acces,
– stare de sursă
– şi închidere.
Fazele 2 şi 3 nu apar neapărat în această ordine. Nimeni n-a asistat pînă astăzi la deschiderea unei Porţi sau la închiderea ei. Tot ce se ştie, graţie unor observaţii făcute pe teren, este faptul că la deschidere este prezentă o radiaţie extrem de intensă, care poate fi dăunătoare organismelor biologice.
Starea de acces este cea în care am observat-o eu: Poarta este deschisă pentru lumea noastră, noi putem introduce în ea orice obiect sau fiinţă, dar nimic nu vine din partea cealaltă. În această stare, ea este transparentă, prezentînd doar fenomenele de modificare optică descrise mai sus.
Starea de sursă este cea descrisă de Ştefan; în această fază, Poarta, de-o culoare albicioasă, nu permite accesul din partea noastră, ci funcţionează ca o uşă deschisă pentru cealaltă parte. Din ea pot ieşi obiecte (fiinţe?!) descrise întotdeauna ca fiind de forma unor mingi albicioase, care se deplasează cu foarte mare viteză, rostogolindu-se pe sol sau planînd la mică înălţime.
Faza de închidere, niciodată observată, pare a genera aceeaşi radiaţie foarte intensă.”
– deschidere,
– stare de acces,
– stare de sursă
– şi închidere.
Fazele 2 şi 3 nu apar neapărat în această ordine. Nimeni n-a asistat pînă astăzi la deschiderea unei Porţi sau la închiderea ei. Tot ce se ştie, graţie unor observaţii făcute pe teren, este faptul că la deschidere este prezentă o radiaţie extrem de intensă, care poate fi dăunătoare organismelor biologice.
Starea de acces este cea în care am observat-o eu: Poarta este deschisă pentru lumea noastră, noi putem introduce în ea orice obiect sau fiinţă, dar nimic nu vine din partea cealaltă. În această stare, ea este transparentă, prezentînd doar fenomenele de modificare optică descrise mai sus.
Starea de sursă este cea descrisă de Ştefan; în această fază, Poarta, de-o culoare albicioasă, nu permite accesul din partea noastră, ci funcţionează ca o uşă deschisă pentru cealaltă parte. Din ea pot ieşi obiecte (fiinţe?!) descrise întotdeauna ca fiind de forma unor mingi albicioase, care se deplasează cu foarte mare viteză, rostogolindu-se pe sol sau planînd la mică înălţime.
Faza de închidere, niciodată observată, pare a genera aceeaşi radiaţie foarte intensă.”
Portal fotografiat pe cerul Norvegiei în dimineaţa zilei de miercuri, 09 decembrie 2009 (mai multe detalii puteţi găsiţi
pe Internet). La început, agenţiile de presă din Norvegia şi din întreaga lume au crezut că este vorba de-un test militar
efectuat de către ruşi, prin lansarea unei rachete sol-aer de undeva din Marea Barents, însă oficialităţile de la Moscova
au dezminţit imediat acest lucru, afirmînd cu certitudine că flota armatei ruse n-a efectuat NICI UN FEL de test militar
cu rachete balistice la acea DATĂ şi ORĂ şi în acea ZONĂ.
----------------------------------------------
Mă rog, o fotografie asemănătoare c-o spirală albăstruie pe cerul nopţii se află inclusă şi-ntr-unul din filmuleţele cu Kiesha Crowther, material video pe care vi l-am prezentat pe 27 iulie 2012 şi-n care „bunicuţa” şaman răspundea la întrebări, povestind despre civilizaţiile extraterestre, despre cercurile din lanurile de cereale, despre puterea cristalelor şi-a celor 13 cranii prelucrate cu tehnologie nepămînteană şi dăruite nouă, şi despre strămoşii noştri de dinainte de declanşarea Potopului (atlanţii, sumerienii şi lumerienii – vezi AICI).
---------------------------------------------
„Acum ajungem la cel mai important aspect: ce sînt Porţile?
O.D.R.G. a pornit prin excludere: ce NU sînt Porţile! Nu sunt, în nici un caz, opera omului. Dacă ele ar fi făcut parte din vreun proiect militar secret, apariţia lor n-ar fi fost întîmplătoare.
O.D.R.G. susţine ipoteza potrivit căreia ele ar fi alterări intenţionate ale întinderii spaţio-temporale, permiţînd comunicarea între universuri paralele. O altă civilizaţie, extraterestră, ar poseda această tehnologie extrem de avansată şi-ar explora alte lumi prin intermediul Porţilor.
Mingile descrise ar fi un fel de sonde expediate în lumea noastră, capabile să înregistreze date despre universul terestru.”
---------------------------------------------
Un exemplu foarte rudimentar al unor astfel de sonde spaţiale expediate pe-o altă planetă pentru a înregistra şi-a transmite date de la faţa locului îl aveţi în „Imperiul contraatacă”, din seria „Războiul stelelor”. Cu observaţia că acele sonde erau spioni trimişi să detecteze urme ale existenţei rebelilor care se ascunseseră pe-o Planetă îngheţată „dintr-o galaxie foarte îndepărtată”, ca să citez cu exactitate din genericul de introducere al filmului. În plus, acele sonde spaţiale erau lansate de pe-o navă mamă şi călătoreau prin Univers fără ajutorul vreunui portal, însă ca idee merită urmărit clipul, chiar dacă el nu se potriveşte-n totalitate cu articolul din Formula As. Iată secvenţa cu pricina:
Mă rog, o fotografie asemănătoare c-o spirală albăstruie pe cerul nopţii se află inclusă şi-ntr-unul din filmuleţele cu Kiesha Crowther, material video pe care vi l-am prezentat pe 27 iulie 2012 şi-n care „bunicuţa” şaman răspundea la întrebări, povestind despre civilizaţiile extraterestre, despre cercurile din lanurile de cereale, despre puterea cristalelor şi-a celor 13 cranii prelucrate cu tehnologie nepămînteană şi dăruite nouă, şi despre strămoşii noştri de dinainte de declanşarea Potopului (atlanţii, sumerienii şi lumerienii – vezi AICI).
---------------------------------------------
„Acum ajungem la cel mai important aspect: ce sînt Porţile?
O.D.R.G. a pornit prin excludere: ce NU sînt Porţile! Nu sunt, în nici un caz, opera omului. Dacă ele ar fi făcut parte din vreun proiect militar secret, apariţia lor n-ar fi fost întîmplătoare.
O.D.R.G. susţine ipoteza potrivit căreia ele ar fi alterări intenţionate ale întinderii spaţio-temporale, permiţînd comunicarea între universuri paralele. O altă civilizaţie, extraterestră, ar poseda această tehnologie extrem de avansată şi-ar explora alte lumi prin intermediul Porţilor.
Mingile descrise ar fi un fel de sonde expediate în lumea noastră, capabile să înregistreze date despre universul terestru.”
---------------------------------------------
Un exemplu foarte rudimentar al unor astfel de sonde spaţiale expediate pe-o altă planetă pentru a înregistra şi-a transmite date de la faţa locului îl aveţi în „Imperiul contraatacă”, din seria „Războiul stelelor”. Cu observaţia că acele sonde erau spioni trimişi să detecteze urme ale existenţei rebelilor care se ascunseseră pe-o Planetă îngheţată „dintr-o galaxie foarte îndepărtată”, ca să citez cu exactitate din genericul de introducere al filmului. În plus, acele sonde spaţiale erau lansate de pe-o navă mamă şi călătoreau prin Univers fără ajutorul vreunui portal, însă ca idee merită urmărit clipul, chiar dacă el nu se potriveşte-n totalitate cu articolul din Formula As. Iată secvenţa cu pricina:
Mi-aduc
aminte că pe vremea aceea (1980-1981) eram puşti şi-mi rupeam hainele de pe
mine în înghesuiala creată la intrare, doar ca să cumpăr un bilet la cinema
„Dacia”, cinematograful nostru de cartier, şi să pot viziona acest film. Ştiu
că biletul costa 12 lei la preţ oficial (deoarece filmul era panoramic şi-avea
două serii, de-aia era aşa de scump; plus că venea de la „imperialiştii
americani”, nu de la ruşi), însă existau unii disperaţi care erau gata
să-l cumpere şi la supra-preţ, de la bişniţari, fiind dispuşi să dea chiar 25
de lei pe el, adică o bancnotă de-aia cu Tudor Vladimirescu.
---------------------------------------------
„În stare de acces, Porţile ar prezenta momente de absorbţie, în care obiecte materiale din lumea noastră ar fi «supte» de elipsă. Există descrieri ale acestor momente, cînd Porţile intră într-o stare vibratorie şi orice obiect din vecinătatea lor imediată este absorbit. Nu pot decît să mă bucur că n-am prins Poarta din Piatra Mare într-un asemenea moment...”
---------------------------------------------
„În stare de acces, Porţile ar prezenta momente de absorbţie, în care obiecte materiale din lumea noastră ar fi «supte» de elipsă. Există descrieri ale acestor momente, cînd Porţile intră într-o stare vibratorie şi orice obiect din vecinătatea lor imediată este absorbit. Nu pot decît să mă bucur că n-am prins Poarta din Piatra Mare într-un asemenea moment...”
Portal fotografiat deasupra Canadei
„O.D.R.G. investighează şi cazuri de dispariţii inexplicabile:
extrem de multe persoane au dispărut, ca din senin, în timpul unor banale
plimbări prin natură. În foarte multe cazuri, există martori care povestesc
situaţii aparent absurde: cutare se plimba cu ei prin pădure, iar la un moment
dat a luat-o puţin înainte şi... a dispărut. Toate cercetările (implicînd
şi poliţia) n-au dat nici un rezultat. O.D.R.G. a înregistrat 27 de cazuri de
dispariţii care pot fi puse pe seama Porţilor, fiindcă mărturiile legate de
aceste cazuri cuprind descrieri ale unor Porţi.
Dacă lucrurile încep să fie mai clare în privinţa Porţilor, rămîne un singur mare mister: CE se află dincolo?”
sursa: „Formula As” nr 1033 (săptămîna 17-23 august 2012)
PS: Nu sînt răspunzător sub nici o formă dacă unele dintre linkurile inserate-n cadrul scrisorilor mele devin între timp inaccesibile sau dispar definitiv de pe Internet. La data expedierii acestui mesaj ele erau perfect valide.
Dacă lucrurile încep să fie mai clare în privinţa Porţilor, rămîne un singur mare mister: CE se află dincolo?”
sursa: „Formula As” nr 1033 (săptămîna 17-23 august 2012)
PS: Nu sînt răspunzător sub nici o formă dacă unele dintre linkurile inserate-n cadrul scrisorilor mele devin între timp inaccesibile sau dispar definitiv de pe Internet. La data expedierii acestui mesaj ele erau perfect valide.
Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 16 august 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Atenţie: Comentariile care conţin violenţă de limbaj vor fi şterse!