Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 25 februarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.
OZN – Dosarul Albastru
(din ciclul: „Arhivele ruseşti se deschid”)
(din ciclul: „Arhivele ruseşti se deschid”)
autor: Nataşa Galche
sursa: revista Formula As nr 1028
data: săptămîna 13-19 iulie 2012
sursa: revista Formula As nr 1028
data: săptămîna 13-19 iulie 2012
Foto 1: Piaţa Roşie din Moscova, cu zidul Kremlinului în dreapta şi Catedrala Sf Vasile în stînga
Strict secret. Întîlniri intergalactice
15 august 1978. Oficial, în complexul orbital „Saliut-6 – Soiuz-29”, totul se desfăşura conform planului, fără evenimente deosebite. Neoficial însă, comandantul staţiei, cosmonautul Vladimir Kovalionok, lua legătura cu Centrul de control al misiunii de pe Pămînt: „În dreapta luminatorului am observat un obiect foarte luminos, alb, de formă circulară. A staţionat o perioadă lîngă staţie, apoi s-a rotit lent de cîteva ori în jurul nostru, ca şi cum ne-ar fi studiat. După care a dispărut în mare viteză”.
În jurnalul de bord, pilotul Kovalionok a desenat o schiţă a ciudatului obiect, descriindu-i mişcările neobişnuite. În aceleaşi pagini, se găseşte şi mărturia colegului său, cosmonautul Alexandr Ivancenkov. La întoarcerea lor pe Pămînt, toate aceste date au fost preluate de către o comisie specială şi secretizate, iar cosmonauţilor li s-a interzis să vorbească despre acest subiect. Chiar şi astăzi, după 30 de ani, autorităţile în drept din Rusia evită să facă comentarii asupra comunicării emise de cosmonauţi în acea zi, despre bizara întîlnire.
15 august 1978. Oficial, în complexul orbital „Saliut-6 – Soiuz-29”, totul se desfăşura conform planului, fără evenimente deosebite. Neoficial însă, comandantul staţiei, cosmonautul Vladimir Kovalionok, lua legătura cu Centrul de control al misiunii de pe Pămînt: „În dreapta luminatorului am observat un obiect foarte luminos, alb, de formă circulară. A staţionat o perioadă lîngă staţie, apoi s-a rotit lent de cîteva ori în jurul nostru, ca şi cum ne-ar fi studiat. După care a dispărut în mare viteză”.
În jurnalul de bord, pilotul Kovalionok a desenat o schiţă a ciudatului obiect, descriindu-i mişcările neobişnuite. În aceleaşi pagini, se găseşte şi mărturia colegului său, cosmonautul Alexandr Ivancenkov. La întoarcerea lor pe Pămînt, toate aceste date au fost preluate de către o comisie specială şi secretizate, iar cosmonauţilor li s-a interzis să vorbească despre acest subiect. Chiar şi astăzi, după 30 de ani, autorităţile în drept din Rusia evită să facă comentarii asupra comunicării emise de cosmonauţi în acea zi, despre bizara întîlnire.
Foto 2: Grup de fiinţe extraterestre (reconstituire grafică după indicaţiile martorilor oculari)
Generalul
Vladimir Kovalionok, declarat de două ori erou al Uniunii Sovietice,
cel care a petrecut peste 200 de zile în spaţiul cosmic, susţine că toţi
astronauţii care au fost lansaţi în cosmos au avut parte de
experienţe similare. Din anumite motive însă, aceştia continuă să
păstreze tăcerea. „Eu, personal, am văzut mai multe OZN-uri în spaţiu,
de diverse forme şi dimensiuni. În cel de-al treilea zbor în spaţiul
cosmic, efectuat din 12 martie pînă pe 26 mai 1981, la bordul navei
«Soiuz T4», am fost martorul unui eveniment ce pare incredibil. Priveam
prin geamul luminatorului, cînd, deodată, am văzut un obiect zburător
ciudat. Mişcările sale erau bruşte, neobişnuite pentru o navă cosmică.
Se oprea, staţiona cîteva secunde şi pornea subit, schimbîndu-şi
traiectoria iniţială.
L-am strigat pe colegul meu, inginerul Viktor Savinîh, să aducă repede aparatul de filmat. Dar exact cînd acesta se pregătea să filmeze, obiectul a explodat, lăsînd în urma lui doar un nor de fum, care s-a divizat în două părţi, unite între ele. Forma lui era de halteră. Imediat am luat legătura cu Centrul de control şi am raportat evenimentul. După cîteva ore a venit şi lămurirea. Chipurile, experţii înregistraseră exact la ora la care raportasem noi explozia o emisie puternică de radiaţii. Nici eu, nici colegul meu n-am crezut explicaţia. Nu ştiu ce s-a întîmplat în realitate în acea zi, dar, în mod categoric, acel obiect n-a fost rodul imaginaţiei noastre”.
„Dosarul albastru” conţine sute de asemenea mărturii, făcute nu de oameni obişnuiţi, fără pregătire specială, ci de cosmonauţi, piloţi şi militari, oameni cu experienţă, care pot face distincţie între un obiect zburător ciudat şi orice alt fenomen natural. După căderea cortinei de fier, toate materialele faimosului dosar au intrat în posesia cosmonautului Pavel Popovici, general-maior al aviaţiei sovietice, fost preşedinte de onoare al Academiei de Ufologie Aplicată din Moscova. În urmă cu cîţiva ani, astronautul rus a dezvăluit un fapt cu mult mai tulburător: vînătoarea de OZN-uri era una dintre misiunile armatei sovietice.
Vînătoarea de OZN-uri
Primul incident grav care a determinat armata sovietică să acorde atenţie specială problemei OZN-urilor a fost cel care a pus în primejdie capitala rusă. Totul s-a petrecut în vara anului 1961, lîngă localitatea Rîbinsk, aflată la mai puţin de 100 de kilometri de Moscova. Potrivit declaraţiilor consemnate de militari, un obiect de mari dimensiuni, însoţit de cîteva aparate neidentificate mai mici, a apărut deodată deasupra oraşului, la o înălţime de aproximativ 20 de kilometri.
L-am strigat pe colegul meu, inginerul Viktor Savinîh, să aducă repede aparatul de filmat. Dar exact cînd acesta se pregătea să filmeze, obiectul a explodat, lăsînd în urma lui doar un nor de fum, care s-a divizat în două părţi, unite între ele. Forma lui era de halteră. Imediat am luat legătura cu Centrul de control şi am raportat evenimentul. După cîteva ore a venit şi lămurirea. Chipurile, experţii înregistraseră exact la ora la care raportasem noi explozia o emisie puternică de radiaţii. Nici eu, nici colegul meu n-am crezut explicaţia. Nu ştiu ce s-a întîmplat în realitate în acea zi, dar, în mod categoric, acel obiect n-a fost rodul imaginaţiei noastre”.
„Dosarul albastru” conţine sute de asemenea mărturii, făcute nu de oameni obişnuiţi, fără pregătire specială, ci de cosmonauţi, piloţi şi militari, oameni cu experienţă, care pot face distincţie între un obiect zburător ciudat şi orice alt fenomen natural. După căderea cortinei de fier, toate materialele faimosului dosar au intrat în posesia cosmonautului Pavel Popovici, general-maior al aviaţiei sovietice, fost preşedinte de onoare al Academiei de Ufologie Aplicată din Moscova. În urmă cu cîţiva ani, astronautul rus a dezvăluit un fapt cu mult mai tulburător: vînătoarea de OZN-uri era una dintre misiunile armatei sovietice.
Vînătoarea de OZN-uri
Primul incident grav care a determinat armata sovietică să acorde atenţie specială problemei OZN-urilor a fost cel care a pus în primejdie capitala rusă. Totul s-a petrecut în vara anului 1961, lîngă localitatea Rîbinsk, aflată la mai puţin de 100 de kilometri de Moscova. Potrivit declaraţiilor consemnate de militari, un obiect de mari dimensiuni, însoţit de cîteva aparate neidentificate mai mici, a apărut deodată deasupra oraşului, la o înălţime de aproximativ 20 de kilometri.
Foto 3: Imagini din „Dosarul albastru”
La
Comandamentul militar central din Moscova s-a dat alarma. Ofiţerii de
la centura de apărare antiaeriană din jurul capitalei au primit
ordinul de-a lansa o salvă de proiectile împotriva formaţiunilor
neidentificate şi nesemnalate pe ecranele radar. Dar toate rachetele
lansate explodau înainte de a-şi atinge ţinta, la o distanţă de trei
kilometri.
Ofiţerii au realizat, cu stupoare, că sistemul electronic de ghidare şi control de la sol al rachetelor fusese neutralizat şi preluat de către OZN-urile mai mici. „Jocul” periculos s-a oprit şi legătura cu rachetele s-a restabilit abia cînd modulele ansamblului neidentificat au dispărut de pe cer, c-o viteză colosală.
Incidentul de la Rîbinsk este similar celui petrecut în septembrie 1964 în Statele Unite, cînd racheta Atlas a fost distrusă de-un obiect neidentificat. Lansată pentru un zbor de testare de la Baza aeriană Vandenberg, din California, racheta străpungea cerul c-o viteză de peste 20.000 km/oră cînd, deodată, un obiect misterios ce semăna cu-n OZN a început să se învîrtă în jurul ei. Aparatul de zbor de origine necunoscută a emis raze luminoase, lovind racheta de mai multe ori. Apoi, ciudatul obiect a dispărut la fel de brusc cum apăruse. Grav avariată, racheta Atlas n-a mai răspuns la comenzi şi s-a prăbuşit în largul Oceanului Pacific.
---------------------------------------------
Dacă v-aduceţi aminte, cam acelaşi lucru îl povesteam şi eu în scrisoarea cu titlul „Mic scenariu de film în trei acte”, expediată vouă pe 25 octombrie 2012, însă atunci mulţi dintre destinatari nu m-au crezut, zicînd „lasă-l în pace p-ăsta cu poveştile lui de adormit copii, că nu ştie ce spune! De unde ştii tu, mă, toate chestiile-astea? Ce, ai fost acolo?”
Pentru că aceste informaţii nu provin din aşa-zisele „surse oficiale” (de la radio sau TV), ci „de la un tîmpit care ne scrie nouă mail-uri pe Internet”, lumea este tentată să nu le dea crezare. Ca şi cum ăia de la radio-TV şi de la agenţiile de presă n-ar putea foarte bine să cenzureze cu străşnicie aceste informaţii. Sau ca şi cum ei n-ar avea şefi şi superiori ierarhici, iar acestor şefi de trusturi media nu li s-ar putea odona pe care dintre ştiri să le facă publice şi pe care să le cenzureze! Sau ca şi cum n-am şti cui aparţin, de fapt, toate agenţiile de presă importante din lumea asta (Associated Press, Reuters, United Press International etc).
Poftim, acum vin şi alţii care afirmă exact aceleaşi lucruri! Să-nţeleg că şi-ăştia sînt nebuni, nu-i aşa? Şi reporterii care-au scris despre aceste incidente, şi ofiţerii din armată şi poliţie, şi cosmonauţii ruşi + astronauţii americani, şi oamenii simpli „de pe stradă” care s-au nimerit să ia parte la astfel de fenomene şi care ulterior au fost intervievaţi, au depus declaraţii ori au întocmit rapoarte detaliate (mai ales cei din cadrul armatei).
Păi, să tot fie vreo cîteva zeci de mii de astfel de „nebuni” pe Terra, iar unii dintre ei ţipă-n gura mare nu doar c-au văzut OZN-uri pe cer şi-atît, ci chiar faptul c-au avut de-a face cu tot felul de fiinţe ET (atenţie mare, unele binevoitoare, altele NU! – şi-aş aminti aici multitudinea răpirilor de fiinţe umane pe navele lor şi supunerea la tot felul de teste chinuitoare; sau de lucrul împreună, cot la cot cu ei, în tot felul de baza militare ultra-secrete, studiind şi încercînd să pună-n practică o sumedenie de proiecte negre; ori din contră, alte specii ET care încearcă să-i înveţe pe oameni numai lucruri pozitive).
---------------------------------------------
La cîteva zile, locotenentul Robert Jacobs, cel care supraveghease misiunea, a fost chemat la Comandamentul central al bazei. I s-a ordonat să-i instruiască pe toţi membrii echipei sale să păstreze tăcerea şi toate dovezile să fie strînse şi predate. Abia după 20 de ani, locotenentul Jacobs a îndrăznit să relateze incidentul.
După asemenea „ciocniri” neplăcute, petrecute nu numai în spaţiul aerian sovietic, dar şi-n alte ţări, armata rusă nu mai putea ignora existenţa obiectelor zburătoare de origine necunoscută, care se arătau tot mai des. La Statul Major de la Kremlin soseau periodic zeci de rapoarte, atît ale ofiţerilor flotei şi aviaţiei, cît şi-ale cosmonauţilor, în care se susţinea că astfel de întîlniri puteau periclita chiar siguranţa naţională. În 1978, premierul sovietic Alexei Kosîghin propunea înfiinţarea unei grupări speciale pentru studierea fenomenului OZN.
Ofiţerii au realizat, cu stupoare, că sistemul electronic de ghidare şi control de la sol al rachetelor fusese neutralizat şi preluat de către OZN-urile mai mici. „Jocul” periculos s-a oprit şi legătura cu rachetele s-a restabilit abia cînd modulele ansamblului neidentificat au dispărut de pe cer, c-o viteză colosală.
Incidentul de la Rîbinsk este similar celui petrecut în septembrie 1964 în Statele Unite, cînd racheta Atlas a fost distrusă de-un obiect neidentificat. Lansată pentru un zbor de testare de la Baza aeriană Vandenberg, din California, racheta străpungea cerul c-o viteză de peste 20.000 km/oră cînd, deodată, un obiect misterios ce semăna cu-n OZN a început să se învîrtă în jurul ei. Aparatul de zbor de origine necunoscută a emis raze luminoase, lovind racheta de mai multe ori. Apoi, ciudatul obiect a dispărut la fel de brusc cum apăruse. Grav avariată, racheta Atlas n-a mai răspuns la comenzi şi s-a prăbuşit în largul Oceanului Pacific.
---------------------------------------------
Dacă v-aduceţi aminte, cam acelaşi lucru îl povesteam şi eu în scrisoarea cu titlul „Mic scenariu de film în trei acte”, expediată vouă pe 25 octombrie 2012, însă atunci mulţi dintre destinatari nu m-au crezut, zicînd „lasă-l în pace p-ăsta cu poveştile lui de adormit copii, că nu ştie ce spune! De unde ştii tu, mă, toate chestiile-astea? Ce, ai fost acolo?”
Pentru că aceste informaţii nu provin din aşa-zisele „surse oficiale” (de la radio sau TV), ci „de la un tîmpit care ne scrie nouă mail-uri pe Internet”, lumea este tentată să nu le dea crezare. Ca şi cum ăia de la radio-TV şi de la agenţiile de presă n-ar putea foarte bine să cenzureze cu străşnicie aceste informaţii. Sau ca şi cum ei n-ar avea şefi şi superiori ierarhici, iar acestor şefi de trusturi media nu li s-ar putea odona pe care dintre ştiri să le facă publice şi pe care să le cenzureze! Sau ca şi cum n-am şti cui aparţin, de fapt, toate agenţiile de presă importante din lumea asta (Associated Press, Reuters, United Press International etc).
Poftim, acum vin şi alţii care afirmă exact aceleaşi lucruri! Să-nţeleg că şi-ăştia sînt nebuni, nu-i aşa? Şi reporterii care-au scris despre aceste incidente, şi ofiţerii din armată şi poliţie, şi cosmonauţii ruşi + astronauţii americani, şi oamenii simpli „de pe stradă” care s-au nimerit să ia parte la astfel de fenomene şi care ulterior au fost intervievaţi, au depus declaraţii ori au întocmit rapoarte detaliate (mai ales cei din cadrul armatei).
Păi, să tot fie vreo cîteva zeci de mii de astfel de „nebuni” pe Terra, iar unii dintre ei ţipă-n gura mare nu doar c-au văzut OZN-uri pe cer şi-atît, ci chiar faptul c-au avut de-a face cu tot felul de fiinţe ET (atenţie mare, unele binevoitoare, altele NU! – şi-aş aminti aici multitudinea răpirilor de fiinţe umane pe navele lor şi supunerea la tot felul de teste chinuitoare; sau de lucrul împreună, cot la cot cu ei, în tot felul de baza militare ultra-secrete, studiind şi încercînd să pună-n practică o sumedenie de proiecte negre; ori din contră, alte specii ET care încearcă să-i înveţe pe oameni numai lucruri pozitive).
---------------------------------------------
La cîteva zile, locotenentul Robert Jacobs, cel care supraveghease misiunea, a fost chemat la Comandamentul central al bazei. I s-a ordonat să-i instruiască pe toţi membrii echipei sale să păstreze tăcerea şi toate dovezile să fie strînse şi predate. Abia după 20 de ani, locotenentul Jacobs a îndrăznit să relateze incidentul.
După asemenea „ciocniri” neplăcute, petrecute nu numai în spaţiul aerian sovietic, dar şi-n alte ţări, armata rusă nu mai putea ignora existenţa obiectelor zburătoare de origine necunoscută, care se arătau tot mai des. La Statul Major de la Kremlin soseau periodic zeci de rapoarte, atît ale ofiţerilor flotei şi aviaţiei, cît şi-ale cosmonauţilor, în care se susţinea că astfel de întîlniri puteau periclita chiar siguranţa naţională. În 1978, premierul sovietic Alexei Kosîghin propunea înfiinţarea unei grupări speciale pentru studierea fenomenului OZN.
Foto 4: Vladimir Kovalionok
Astfel,
a fost creată organizaţia cu numele de cod „Setka” (Năvodul), al
cărei program a fost împărţit în două direcţii paralele. „Setka
ştiinţifică” se ocupa cu studiul fenomenelor atmosferice şi cosmice
neobişnuite, iar „Setka de apărare” avea ca misiune studiul
impactului acestor fenomene necunoscute asupra funcţionării
echipamentelor militare şi asupra personalului din Ministerul
Apărării.
Conform afirmaţiilor generalului Pavel Popovici, cel care a studiat arhiva „Dosarului albastru”, dincolo de scopul ştiinţific se afla, de fapt, un interes mult mai pragmatic: capturarea şi studierea armelor eventualelor civilizaţii extraterestre, în faţa cărora maşina sovietică de război se dovedea neputincioasă. „Deşi denumirea oficială a organizaţiei se schimba periodic, în mod strategic, din «Setka» în «Orizont» sau «Galactika», obiectivul ei rămînea acelaşi: capturarea OZN-urilor. Dar de fiecare dată, aceste tentative se soldau cu-n eşec”, susţine generalul rus.
În pragul unui război nuclear
În anul 1982, un caz de o gravitate maximă a pus în stare de alertă întreaga conducere de la Kremlin. Ziua de 28 octombrie putea deveni începutul unui război nuclear. Incidentul s-a produs în apropiere de graniţa cu Polonia, într-o regiune militară de-o importanţă strategică maximă. Deasupra bazei sovietice de rachete nucleare, situată în regiunea Munţilor Carpaţi (astăzi în Ucraina de Vest), deodată au apărut opt obiecte luminoase. Se roteau în jurul punctului de comandă, coborau la o înălţime foarte joasă şi se ridicau brusc, c-o viteză incredibilă.
Printr-o metodă necunoscută, obiectele zburătoare neidentificate au pus stăpînire pe întreg sistemul de control şi ghidare, dînd comanda de lansare a rachetelor nucleare. Pe panoul tehnic, butonul de începere a operaţiunii s-a aprins, declanşînd deschiderea trapelor de acoperire a puţurilor subterane în care erau poziţionate rachetele. Ultimul pas pentru declanşarea lansării era introducerea unui cod ultrasecret.
Conform afirmaţiilor generalului Pavel Popovici, cel care a studiat arhiva „Dosarului albastru”, dincolo de scopul ştiinţific se afla, de fapt, un interes mult mai pragmatic: capturarea şi studierea armelor eventualelor civilizaţii extraterestre, în faţa cărora maşina sovietică de război se dovedea neputincioasă. „Deşi denumirea oficială a organizaţiei se schimba periodic, în mod strategic, din «Setka» în «Orizont» sau «Galactika», obiectivul ei rămînea acelaşi: capturarea OZN-urilor. Dar de fiecare dată, aceste tentative se soldau cu-n eşec”, susţine generalul rus.
În pragul unui război nuclear
În anul 1982, un caz de o gravitate maximă a pus în stare de alertă întreaga conducere de la Kremlin. Ziua de 28 octombrie putea deveni începutul unui război nuclear. Incidentul s-a produs în apropiere de graniţa cu Polonia, într-o regiune militară de-o importanţă strategică maximă. Deasupra bazei sovietice de rachete nucleare, situată în regiunea Munţilor Carpaţi (astăzi în Ucraina de Vest), deodată au apărut opt obiecte luminoase. Se roteau în jurul punctului de comandă, coborau la o înălţime foarte joasă şi se ridicau brusc, c-o viteză incredibilă.
Printr-o metodă necunoscută, obiectele zburătoare neidentificate au pus stăpînire pe întreg sistemul de control şi ghidare, dînd comanda de lansare a rachetelor nucleare. Pe panoul tehnic, butonul de începere a operaţiunii s-a aprins, declanşînd deschiderea trapelor de acoperire a puţurilor subterane în care erau poziţionate rachetele. Ultimul pas pentru declanşarea lansării era introducerea unui cod ultrasecret.
Foto 5: Documente din arhivă
O
depeşă de maximă urgenţă a fost transmisă către Statul Major General
al Armatei. Peste cîteva minute, de pe aerodromul militar din Ujgorod
din Ucraina au decolat cinci avioane supersonice de interceptare
MIG-21, dotate cu rachete aer-aer. Dar pînă ce avioanele să ajungă la
destinaţie, obiectele zburătoare neidentificate au abandonat
operaţiunea, nereuşind să decodifice parola de acces şi-au dispărut de
pe cer c-o viteză fantastică.
Incidentul, considerat de forţă majoră, a fost relatat de 36 de ofiţeri ai bazei de rachete nucleare. Mărturiile lor stau drept dovadă în dosarul ce-a ajuns pe biroul comandantului Statului Major General al armatei sovietice.
În urma acestor incidente, experţii organizaţiei „Setka” au ajuns la o concluzie îngrijorătoare: nu ei erau cei care studiau aceste fenomene inexplicabile, ci, mai degrabă, ei erau cei studiaţi. Aceasta a fost una dintre ipotezele emise recent de către colonelul Alexandr Plaksin, expert ştiinţific în cadrul programului „Setka”, în perioada 1979-1991. „Deşi, la vremea respectivă, existau mai multe teorii despre originea OZN-urilor, după mai bine de 30 de ani, am ajuns la concluzia că aceste apariţii sînt rezultatul activităţii unei civilizaţii nepămîntene extrem de avansate. Fie pe planeta noastră există şi o altă inteligenţă, într-o lume paralelă, fie de undeva, din cosmos, cineva ne urmăreşte atent”.
Triunghiul rusesc al Bermudelor
Regiunea Voronej este una dintre cele mai enigmatice zone din Rusia, denumită de specialiştii în ufologie „Triunghiul rusesc al Bermudelor”. Încă din anii '70, de aici se raportau cele mai multe apariţii ale unor obiecte zburătoare neidentificate, ale unor fenomene inexplicabile, care înspăimîntau populaţia. Bineînţeles, declaraţiile martorilor erau clasificate şi secretizate, la televiziune sau în presă subiectele referitoare la posibilitatea existenţei unor forme de viaţă extraterestră fiind cu desăvîrşire interzise. Şi totuşi, în 1982, un caz şocant a scăpat exerciţiului de control al cenzurii mass-media şi-a fost publicat în revista „Ştiinţă şi tehnică pentru tineret”.
Incidentul, considerat de forţă majoră, a fost relatat de 36 de ofiţeri ai bazei de rachete nucleare. Mărturiile lor stau drept dovadă în dosarul ce-a ajuns pe biroul comandantului Statului Major General al armatei sovietice.
În urma acestor incidente, experţii organizaţiei „Setka” au ajuns la o concluzie îngrijorătoare: nu ei erau cei care studiau aceste fenomene inexplicabile, ci, mai degrabă, ei erau cei studiaţi. Aceasta a fost una dintre ipotezele emise recent de către colonelul Alexandr Plaksin, expert ştiinţific în cadrul programului „Setka”, în perioada 1979-1991. „Deşi, la vremea respectivă, existau mai multe teorii despre originea OZN-urilor, după mai bine de 30 de ani, am ajuns la concluzia că aceste apariţii sînt rezultatul activităţii unei civilizaţii nepămîntene extrem de avansate. Fie pe planeta noastră există şi o altă inteligenţă, într-o lume paralelă, fie de undeva, din cosmos, cineva ne urmăreşte atent”.
Triunghiul rusesc al Bermudelor
Regiunea Voronej este una dintre cele mai enigmatice zone din Rusia, denumită de specialiştii în ufologie „Triunghiul rusesc al Bermudelor”. Încă din anii '70, de aici se raportau cele mai multe apariţii ale unor obiecte zburătoare neidentificate, ale unor fenomene inexplicabile, care înspăimîntau populaţia. Bineînţeles, declaraţiile martorilor erau clasificate şi secretizate, la televiziune sau în presă subiectele referitoare la posibilitatea existenţei unor forme de viaţă extraterestră fiind cu desăvîrşire interzise. Şi totuşi, în 1982, un caz şocant a scăpat exerciţiului de control al cenzurii mass-media şi-a fost publicat în revista „Ştiinţă şi tehnică pentru tineret”.
Foto 6: Gen. Pavel Popovici
Totul
s-a petrecut în tabăra de vară pentru copii „Mesteacănul”, nu departe
de oraşul Borisoglebsk. Într-una din zile, un grup de băieţi însoţiţi
de doi profesori, au plecat în drumeţie pe unul din dealurile aflate
la cîţiva kilometri distanţă de cabană. Nu mai aveau mult pînă s-ajungă
pe culme cînd, deodată, au zărit pe cer un obiect rotund, roşiatic,
care a trecut cu mare viteză peste capetele lor, dispărînd după deal.
După cîteva minute, în faţa lor, la o distanţă de aproximativ 50 de metri, a apărut un grup de patru „oameni” foarte ciudaţi. Statura lor era gigantică, de trei-patru metri, cu o constituţie firavă. Se deplasau foarte uşor, ca şi cum ar fi plutit deasupra pămîntului. După spusele martorilor, fiinţele aveau trei ochi, unul dispus deasupra celorlalţi doi. Mîinile lor erau foarte lungi şi umerii aplecaţi în faţă. Copiii au ţipat îngroziţi şi-au rupt-o la fugă la vale, către cabană. Întorcînd capul, au văzut că fiinţele n-au pornit în urmărirea lor, ci, din contră, s-au întors şi s-au îndreptat către direcţia de unde veniseră.
Uluitoarea întîlnire a fost confirmată şi de cei doi adulţi, însă povestea a fost primită cu neîncredere şi zîmbete. Şi poate că totul ar fi fost dat uitării, dacă în aceeaşi după-amiază cîţiva profesori n-ar fi văzut cu ochii lor, nu departe de cabană, un obiect zburător straniu. Stătea nemişcat la o înălţime de cîţiva metri deasupra solului, părînd a urmări mişcările din interiorul taberei. Contrariaţi, profesorii s-au îndreptat către ciudatul aparat, dar n-au apucat să facă cîţiva paşi, că OZN-ul a început să lanseze nişte raze strălucitoare în direcţia lor. Totuşi, era clar că intenţia nu era de a-i lovi ci mai mult de a-i avertiza. Apoi obiectul s-a înălţat cu viteză şi-a dispărut în văzduh. Profesorii au descoperit că locul în care loviseră razele era complet ars.
După trei ani, în Statele Unite apărea cartea celebrului astronom şi ufolog Jacques Vallée, „Cronicile OZN-urilor din Uniunea Sovietică: Samizdatul cosmic”, în al cărei cuprins se afla şi incidentul din tabăra de copii din Voronej.
Ca o confirmare a straniilor apariţii din tabăra „Mesteacănul”, recent, colonelul de aviaţie Alexandr Kopeikin a relatat că, în acelaşi an, lîngă aerodromul militar Borisoglebsk, piloţii sovietici s-au confruntat cu fenomene similare. „Timp de peste 30 de ani, despre acest eveniment s-a vorbit ca despre un accident. De fapt, a fost un atac. Un atac extraterestru. În ziua de 20 august, pilotul instructor, locotenentul Ivanov, în timpul zborului de antrenament alături de cursantul Saijin, a raportat: «Pe direcţia nord-vest, la altitudinea de 2.000 de metri, în faţa noastră, se vede un obiect strălucitor».
Locotenentul n-a mai aşteptat răspunsul ofiţerului de la turnul de control şi-a pornit cu toată viteza în urmărirea ciudatului aparat. Cînd avionul MIG 21 s-a apropiat de obiectul neidentificat, piloţilor li s-a părut că OZN-ul zboară foarte încet. Dar, deodată, viteza sa a crescut uluitor, îndreptîndu-se ţintă către sol, ca un kamikaze.
În acel moment, cînd locotenentul Ivanov relata ce se petrece, legătura radio s-a întrerupt. Am sărit de la biroul de recepţie radio şi-am fugit afară, pe pistă. Alături de mine, cu ochii ţintă pe cer, mai erau încă şase ofiţeri. Am văzut cum aparatul nostru de zbor se pregăteşte, în mod straniu, de aterizare. A coborît trenul de aterizare, a realizat un viraj lin pentru a se putea încadra pe pista care se desfăşura la aproximativ un kilometru distanţă. S-a aplecat pe una din aripi şi, brusc, viteza a scăzut peste normal şi avionul s-a prăbuşit pe cîmpul de lîngă aerodrom. A fost ca şi cum o forţă teribilă l-a oprit, ca şi cum cineva l-ar fi apucat de coadă, deşi în spatele lui nu se zărea nimic”.
După cîteva minute, în faţa lor, la o distanţă de aproximativ 50 de metri, a apărut un grup de patru „oameni” foarte ciudaţi. Statura lor era gigantică, de trei-patru metri, cu o constituţie firavă. Se deplasau foarte uşor, ca şi cum ar fi plutit deasupra pămîntului. După spusele martorilor, fiinţele aveau trei ochi, unul dispus deasupra celorlalţi doi. Mîinile lor erau foarte lungi şi umerii aplecaţi în faţă. Copiii au ţipat îngroziţi şi-au rupt-o la fugă la vale, către cabană. Întorcînd capul, au văzut că fiinţele n-au pornit în urmărirea lor, ci, din contră, s-au întors şi s-au îndreptat către direcţia de unde veniseră.
Uluitoarea întîlnire a fost confirmată şi de cei doi adulţi, însă povestea a fost primită cu neîncredere şi zîmbete. Şi poate că totul ar fi fost dat uitării, dacă în aceeaşi după-amiază cîţiva profesori n-ar fi văzut cu ochii lor, nu departe de cabană, un obiect zburător straniu. Stătea nemişcat la o înălţime de cîţiva metri deasupra solului, părînd a urmări mişcările din interiorul taberei. Contrariaţi, profesorii s-au îndreptat către ciudatul aparat, dar n-au apucat să facă cîţiva paşi, că OZN-ul a început să lanseze nişte raze strălucitoare în direcţia lor. Totuşi, era clar că intenţia nu era de a-i lovi ci mai mult de a-i avertiza. Apoi obiectul s-a înălţat cu viteză şi-a dispărut în văzduh. Profesorii au descoperit că locul în care loviseră razele era complet ars.
După trei ani, în Statele Unite apărea cartea celebrului astronom şi ufolog Jacques Vallée, „Cronicile OZN-urilor din Uniunea Sovietică: Samizdatul cosmic”, în al cărei cuprins se afla şi incidentul din tabăra de copii din Voronej.
Ca o confirmare a straniilor apariţii din tabăra „Mesteacănul”, recent, colonelul de aviaţie Alexandr Kopeikin a relatat că, în acelaşi an, lîngă aerodromul militar Borisoglebsk, piloţii sovietici s-au confruntat cu fenomene similare. „Timp de peste 30 de ani, despre acest eveniment s-a vorbit ca despre un accident. De fapt, a fost un atac. Un atac extraterestru. În ziua de 20 august, pilotul instructor, locotenentul Ivanov, în timpul zborului de antrenament alături de cursantul Saijin, a raportat: «Pe direcţia nord-vest, la altitudinea de 2.000 de metri, în faţa noastră, se vede un obiect strălucitor».
Locotenentul n-a mai aşteptat răspunsul ofiţerului de la turnul de control şi-a pornit cu toată viteza în urmărirea ciudatului aparat. Cînd avionul MIG 21 s-a apropiat de obiectul neidentificat, piloţilor li s-a părut că OZN-ul zboară foarte încet. Dar, deodată, viteza sa a crescut uluitor, îndreptîndu-se ţintă către sol, ca un kamikaze.
În acel moment, cînd locotenentul Ivanov relata ce se petrece, legătura radio s-a întrerupt. Am sărit de la biroul de recepţie radio şi-am fugit afară, pe pistă. Alături de mine, cu ochii ţintă pe cer, mai erau încă şase ofiţeri. Am văzut cum aparatul nostru de zbor se pregăteşte, în mod straniu, de aterizare. A coborît trenul de aterizare, a realizat un viraj lin pentru a se putea încadra pe pista care se desfăşura la aproximativ un kilometru distanţă. S-a aplecat pe una din aripi şi, brusc, viteza a scăzut peste normal şi avionul s-a prăbuşit pe cîmpul de lîngă aerodrom. A fost ca şi cum o forţă teribilă l-a oprit, ca şi cum cineva l-ar fi apucat de coadă, deşi în spatele lui nu se zărea nimic”.
Foto 7: Cosmonauţii Kovalionok şi Savinih
Cei
doi piloţi de la bordul aparatului MIG-21, instructorul şi cursantul,
au murit pe loc. Imediat, la locul „accidentului” au sosit echipele de
intervenţie şi salvare. După cîteva ore, locul era deja înţesat de
echipele speciale ale organizaţiei „Setka”, ce strîngeau cu maximă atenţie
toate dovezile.
---------------------------------------------
Staţi liniştiţi, pentru că exact la fel procedează şi-ăia de dincolo de Ocean, secretomania fiind şi-n America la fel de mare. Ba aş zice că ăia sînt şi mai turbaţi! Imediat ce are loc un incident în care se prăbuşeşte ceva (rachetă, avion militar, dar mai ales vreun OZN), trupele speciale ale armatei înconjoară imediat zona, nepermiţînd accesul mulţimii, ci doar al băieţilor în costume negre şi cu ochelari de soare la ochi (adică ălora de la CIA, în principal, dar şi altora).
În acest sens, cel mai intens mediatizat caz este incidentul care s-a petrecut la baza aeriană americană Roswell, statul New Mexico, în 1947. Însă unul dintre amănuntele pe care multă lume nu le ştie este faptul că pe-atunci (în anul 1947), baza Roswell era printre puţinele (dacă nu singura unitate militară americană de pe glob) care avea în dotare arme nucleare (o flotă de bombardiere B-29, celebrele „fortăreţe aeriene” – apropo, „B”-ul vine de la „Boeing” – care făceau parte din „Grupul de Bombardament 509”, de lîngă orăşelul Roswell, New Mexico).
---------------------------------------------
„Deşi accesul în zonă fusese limitat, urmăream întreaga scenă de pe pistele aerodromului. Deodată, la o distanţă de 150-200 de metri depărtare de locul prăbuşirii, am văzut o fiinţă de-o înălţime incredibilă, de aproximativ patru metri. Se uita în direcţia «accidentului». Echipa «Setka» a luat-o la fugă, pe cîmp, către ciudata fiinţă, care s-a întors încet şi, în cîteva clipe, a dispărut.
Evenimentul acelei zile pentru mine a rămas un mister. Cert este însă că pilotul Ivanov şi cursantul Saijin au fost victimele unui atac al unei nave de origine nepămînteană. Într-adevăr, probabil că cei doi piloţi ar fi fost şi astăzi în viaţă dacă n-ar fi pornit în urmărirea OZN-ului. Am văzut de multe ori asemenea aparate neidentificate şi pot spune că, doar atunci cînd sînt provocate, ripostează”, a declarat colonelul Alexandr Kopeikin. Afirmaţiile sale sînt susţinute de mărturiile mai multor ofiţeri de aviaţie, declaraţii care astăzi se găsesc în acelaşi „Dosar albastru”.
Norul ucigaş
După straniul accident, Ministerul Apărării a emis un ordin în care cerea tuturor piloţilor care decolau de pe pistele aerodromului de la Borisoglebsk să întocmească un raport detaliat al fiecărui zbor efectuat. Activitatea din zona Voronej era atent monitorizată de către cercetătorii şi militarii organizaţiei „Setka”. Cu toate acestea, nici straniul fenomen ce urma să se petreacă în toamna anului 1984 n-a putut fi explicat. Sau, dacă au existat ipoteze care-ar fi putut clarifica ceva în „Dosarul albastru”, acestea n-au fost făcute publice.
9 septembrie 1984. La ora 16 şi 10 minute, de la sol se putea observa, cu ochiul liber, un obiect imens, ca un nor negru, ce stătea nemişcat, suspendat deasupra aerodromului Borisoglebsk. S-a stabilit că „norul” se afla la o altitudine de aproximativ 7.000 de metri. Pe ecranele radarului de scanare circulară au apărut două obiecte, aparent două avioane. Cînd operatorul radio a încercat să raporteze evenimentul, transmisia radio a fost perturbată de semnale parazite cu aceeaşi frecvenţă.
Ulterior, locuitorii zonei au declarat că atît posturile radio de pe undele medii şi lungi, cît şi echipamentele de telefonie au fost bruiate de un zgomot puternic. Avînd în vedere caracterul neobişnuit al situaţiei şi pericolul în care se puteau afla cele două avioane observate pe radar, comandantul aerodromului, Alexandr Kopeikin, fără a mai aştepta permisiunea superiorilor, a trimis pentru interceptare un avion la bordul căruia se aflau doi piloţi. Ajungînd la aproximativ acelaşi nivel cu ciudatul nor negru, piloţii au raportat că dimensiunea lui este mult mai mare decît se putea observa de la sol. Avea o înălţime de aproximativ 400 de metri şi-o lungime de peste un kilometru.
---------------------------------------------
Staţi liniştiţi, pentru că exact la fel procedează şi-ăia de dincolo de Ocean, secretomania fiind şi-n America la fel de mare. Ba aş zice că ăia sînt şi mai turbaţi! Imediat ce are loc un incident în care se prăbuşeşte ceva (rachetă, avion militar, dar mai ales vreun OZN), trupele speciale ale armatei înconjoară imediat zona, nepermiţînd accesul mulţimii, ci doar al băieţilor în costume negre şi cu ochelari de soare la ochi (adică ălora de la CIA, în principal, dar şi altora).
În acest sens, cel mai intens mediatizat caz este incidentul care s-a petrecut la baza aeriană americană Roswell, statul New Mexico, în 1947. Însă unul dintre amănuntele pe care multă lume nu le ştie este faptul că pe-atunci (în anul 1947), baza Roswell era printre puţinele (dacă nu singura unitate militară americană de pe glob) care avea în dotare arme nucleare (o flotă de bombardiere B-29, celebrele „fortăreţe aeriene” – apropo, „B”-ul vine de la „Boeing” – care făceau parte din „Grupul de Bombardament 509”, de lîngă orăşelul Roswell, New Mexico).
---------------------------------------------
„Deşi accesul în zonă fusese limitat, urmăream întreaga scenă de pe pistele aerodromului. Deodată, la o distanţă de 150-200 de metri depărtare de locul prăbuşirii, am văzut o fiinţă de-o înălţime incredibilă, de aproximativ patru metri. Se uita în direcţia «accidentului». Echipa «Setka» a luat-o la fugă, pe cîmp, către ciudata fiinţă, care s-a întors încet şi, în cîteva clipe, a dispărut.
Evenimentul acelei zile pentru mine a rămas un mister. Cert este însă că pilotul Ivanov şi cursantul Saijin au fost victimele unui atac al unei nave de origine nepămînteană. Într-adevăr, probabil că cei doi piloţi ar fi fost şi astăzi în viaţă dacă n-ar fi pornit în urmărirea OZN-ului. Am văzut de multe ori asemenea aparate neidentificate şi pot spune că, doar atunci cînd sînt provocate, ripostează”, a declarat colonelul Alexandr Kopeikin. Afirmaţiile sale sînt susţinute de mărturiile mai multor ofiţeri de aviaţie, declaraţii care astăzi se găsesc în acelaşi „Dosar albastru”.
Norul ucigaş
După straniul accident, Ministerul Apărării a emis un ordin în care cerea tuturor piloţilor care decolau de pe pistele aerodromului de la Borisoglebsk să întocmească un raport detaliat al fiecărui zbor efectuat. Activitatea din zona Voronej era atent monitorizată de către cercetătorii şi militarii organizaţiei „Setka”. Cu toate acestea, nici straniul fenomen ce urma să se petreacă în toamna anului 1984 n-a putut fi explicat. Sau, dacă au existat ipoteze care-ar fi putut clarifica ceva în „Dosarul albastru”, acestea n-au fost făcute publice.
9 septembrie 1984. La ora 16 şi 10 minute, de la sol se putea observa, cu ochiul liber, un obiect imens, ca un nor negru, ce stătea nemişcat, suspendat deasupra aerodromului Borisoglebsk. S-a stabilit că „norul” se afla la o altitudine de aproximativ 7.000 de metri. Pe ecranele radarului de scanare circulară au apărut două obiecte, aparent două avioane. Cînd operatorul radio a încercat să raporteze evenimentul, transmisia radio a fost perturbată de semnale parazite cu aceeaşi frecvenţă.
Ulterior, locuitorii zonei au declarat că atît posturile radio de pe undele medii şi lungi, cît şi echipamentele de telefonie au fost bruiate de un zgomot puternic. Avînd în vedere caracterul neobişnuit al situaţiei şi pericolul în care se puteau afla cele două avioane observate pe radar, comandantul aerodromului, Alexandr Kopeikin, fără a mai aştepta permisiunea superiorilor, a trimis pentru interceptare un avion la bordul căruia se aflau doi piloţi. Ajungînd la aproximativ acelaşi nivel cu ciudatul nor negru, piloţii au raportat că dimensiunea lui este mult mai mare decît se putea observa de la sol. Avea o înălţime de aproximativ 400 de metri şi-o lungime de peste un kilometru.
Foto 8: Col. Alexandr Plaksin
Deşi
au cercetat întreaga zonă în căutarea celor două avioane, piloţii
n-au reuşit să dea de urma lor. Hotărîndu-se să străbată norul pe
verticală, piloţii au ridicat avionul la o altitudine de 7.500 de metri.
Dedesubt nimic periculos nu părea să se petreacă. Au început picajul
direct în nor. Dar de îndată ce-au pătruns în ceaţa densă şi neagră,
piloţii au fost asurziţi de-un ţiuit îngrozitor, ca o sirenă,
provocîndu-le dureri de cap insuportabile. „De 18 ani zbor, am
traversat, în cursele mele, furtuni teribile, dar o asemenea experienţă
n-am mai trăit”, relata pilotul Garbunov în mărturia sa ulterioară.
„Un vîrtej extrem de puternic ne atrăgea ca un magnet, zdruncinînd cumplit avionul. Am crezut că aparatul nu va rezista şi se va rupe în bucăţi, odată cu mine. Capul mi se lovea de cabină. Cu eforturi uriaşe, am reuşit să întoarcem avionul şi să ieşim din nor. Şi de îndată ce-am părăsit zona aceea nebuloasă, totul s-a oprit. Şi vîntul puternic şi ţiuitul asurzitor. Sînt convins că acel nor nu era o manifestare a unui fenomen natural atmosferic, ci, poate, un fel de armă meteorologică a unei alte civilizaţii, cu siguranţă nepămîntene”.
Oficial, în 1991, după destrămarea Uniunii Sovietice, organizaţia „Setka” şi-a încetat activitatea. Sau poate şi-a schimbat doar numele. Deşi parte din informaţiile cuprinse în „Dosarul albastru” au fost desecretizate, ar fi totuşi naiv să credem că ofiţerii ruşi au povestit tot ceea ce ştiau. Cert este că „jocurile” armatei sovietice cu fenomenele şi obiectele necunoscute s-au dovedit a fi foarte periculoase. Şi asta pentru că, undeva în Univers, există o civilizaţie, probabil superioară celei umane, care nu se lasă observată, studiată şi, cu atît mai puţin, manipulată.
sursa: Formula As nr 1028
„Un vîrtej extrem de puternic ne atrăgea ca un magnet, zdruncinînd cumplit avionul. Am crezut că aparatul nu va rezista şi se va rupe în bucăţi, odată cu mine. Capul mi se lovea de cabină. Cu eforturi uriaşe, am reuşit să întoarcem avionul şi să ieşim din nor. Şi de îndată ce-am părăsit zona aceea nebuloasă, totul s-a oprit. Şi vîntul puternic şi ţiuitul asurzitor. Sînt convins că acel nor nu era o manifestare a unui fenomen natural atmosferic, ci, poate, un fel de armă meteorologică a unei alte civilizaţii, cu siguranţă nepămîntene”.
Oficial, în 1991, după destrămarea Uniunii Sovietice, organizaţia „Setka” şi-a încetat activitatea. Sau poate şi-a schimbat doar numele. Deşi parte din informaţiile cuprinse în „Dosarul albastru” au fost desecretizate, ar fi totuşi naiv să credem că ofiţerii ruşi au povestit tot ceea ce ştiau. Cert este că „jocurile” armatei sovietice cu fenomenele şi obiectele necunoscute s-au dovedit a fi foarte periculoase. Şi asta pentru că, undeva în Univers, există o civilizaţie, probabil superioară celei umane, care nu se lasă observată, studiată şi, cu atît mai puţin, manipulată.
sursa: Formula As nr 1028
Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 25 februarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Atenţie: Comentariile care conţin violenţă de limbaj vor fi şterse!