Rostul

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 15 octombrie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Rostul

autor: Dan Puric
data: 1 mai 2010

    Cînd te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Cînd te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de-o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întîmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.
    La fel se întîmplă şi atunci cînd te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mînios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: „ce s-a întîmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc?”

    României i-a dispărut ROSTUL. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.
    Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pămîntul şi credinţa.

    1. BĂTRÎNII
    România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi-n frig. Sînt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sînt scoşi la vot ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămînde şi bătute, asta au ajuns bătrînii noştri. Cîini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mînă de paie sub ciolane.
    Dar ce e cel mai grav, sînt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atîtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrîni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

     2. PĂMÎNTUL
    Care pămînt? Cine mai e legat de pămînt în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el?
    Majestatea-Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează „Sufficiency Economy” („Economia Suficienţei”), prin care oamenii sînt încurajaţi să crească pe lîngă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întîmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările „prietene”.
    La noi chestia asta se numeşte „agricultură de subzistenţă”, iar lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hipermarketuri franţuzeşti şi germane, că d-aia avem UE. Cîntatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă pînă de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sînt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte „arhaisme barbare”. Să dispară!
    Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-au avut pămînt, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pămîntul, cîtă linişte şi cîtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cît sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urît întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la cîmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gîngavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

    3. CREDINŢA
    O mai poartă doar bătrînii şi ţăranii, cîţi mai sînt, cît mai sînt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre, împreună cu busuioc, smirnă şi flori de cîmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Cînd or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
    Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se văd şi ţîţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormîntări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un „Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. „Scuze, domnu părinte, e urgent!”.
    Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pămîntul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gîndesc serios să aplice pentru viza de Canada.
   Fetele noastre se prostituează pînă găsesc un italian bătrîn şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting, pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.
   Sună-ţi bunicii, pune o sămînţă într-un ghiveci şi aprinde o lumînare pentru vii şi pentru morţi.

sursa: Scribd.com

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 15 octombrie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.