duminică, 9 martie 2014

Laura Stoica – un Luptător al Luminii pe tărîm muzical

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică astăzi, 9 martie 2014 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.


Laura Stoica – un Luptător al Luminii pe tărîm muzical
(din ciclul: „Stelele care cad, nu pier/ Stelele care cad se duc pe un alt cer”)

Moto:                                      
Vreau să am steaua mea,           
Vreau să ajung la ea,                 
Vreau să o pot avea,                  
Căci eu n-am atins nici o stea...
    Dacă mîine mor, toţi producătorii şi compozitorii mei se vor îmbogăţi
Un fel de Vera Lynn pe vremea cînd era vînată de toţi
fotografii şi trusturile mass-media din cauza frumuseţii
sale, nu datorită talentului cu care fusese înzestrată

    Am să-ncep această scrisoare cu nişte versuri ale formaţiei Pink Floyd (este vorba de piesa „Vera”, de pe albumul „Zidul” – 1979, cîntec compus şi interpretat de Roger Waters):

    Îşi mai aduce aminte cineva dintre cei prezenţi aici de Vera Lynn?
    Mai ţine minte cineva cum a spus ea
[la un moment dat]
    Că ne vom întîlni din nou
    Într-o anumită zi mai însorită?
    Veraaaa!... Veraaaa!...
    Ce s-a ales de tine?
    Oare mai simte şi altcineva dintre cei prezenţi aici
    Ceea ce simt eu?


    Bun, acum vin şi repet strigătul de disperare al lui Roger Waters din acel cîntec („Veraaaa!... Veraaaa!...”), reformulîndu-l un pic altfel: Îşi mai aduce aminte cineva dintre cei prezenţi aici de Laura Stoica şi de faptul că astăzi se împlinesc 8 ani de la dispariţia sa dintre noi?
    Celebritatea sa a durat foarte puţin, doar vreo 10 ani (din 1990 pînă prin 2000), cînd a început să fie tot mai des marginalizată de majoritatea producătorilor muzicali. De ce? Din cauza intereselor financiare, evident. După moartea sa, aceiaşi producători (care-o ignoraseră pînă atunci!) s-au repezit ca disperaţii să reediteze albumele sale, ştiind că lumea se va înghesui să le cumpere iar ei vor scoate şi mai mulţi bani din afacerea asta murdară. Trist, foarte trist!...
    În 2005 Laura Stoica pregătea o revenire spectaculoasă cu albumul intitulat „S-a schimbat”, album în care artista îşi pusese foarte mari speranţe, crezînd c-o s-o readucă din nou pe val (sau măcar pe linia de plutire). Ei bine, n-a fost deloc aşa, discul fiind un eşec, cel puţin în timpul vieţii. Pe coperta albumului a pozat îmbrăcată într-un tricou pe care era imprimată imaginea unei maşini roşii. Lucrul acesta (ce pare neînsemnat la prima vedere) este tulburător şi straniu, deoarce tocmai o maşină roşie a ucis-o pe data de 9 martie 2006!
    În ultima perioadă a vieţii, semnele premonitorii se ţineau lanţ în viaţa artistei. Pe 4 februrie 2006, în cadrul unei petreceri, Laura le-a spus la un moment dat unor prieteni foarte apropiaţi: „Dacă mîine mor, toţi producătorii şi compozitorii mei se vor îmbogăţi”, moment în care pe toţi i-au trecut fiori pe şira spinării. Unul dintre cei prezenţi a întrebat-o, mai în glumă, mai în serios: „Ai de gînd să dai mîna cu Sfîntul Petru?”, iar ea a răspuns sec: „DA! Şi ţine minte! TU ai să mă duci pe umăr!”, lucru care s-a şi întîmplat.
    Ar mai fi multe alte permoniţii şi coincidenţe care-au avut loc, printre care:
– şi faptul că una dintre prietenele sale a insistat în ziua aceea (9 martie 2006, exact de Sfinţii Mucenici) să nu se ducă la concertul de la Urziceni,
– şi c-a dat de foarte multe ori examen pentru carnetul de şofer şi-a picat,
– şi faptul că şi-a luat pînă la urmă o maşină (un Renault Clio – „o bijuterie”, cum spunea ea),
– şi prezicerile populare despre cifra 9 şi culoarea roşu (după ce şi-a luat carnetul şi maşina a mai avut un alt accident, tamponîndu-se tot c-o Dacie de culoare roşie, în timp ce mergeau cu nişte prieteni spre o mănăstire),
– şi c-a mîncat colivă înainte ca popa s-o sfinţească,
– şi faptul că cireşul din livada unei prietene de-a sa (cireş pe care Laura îl prefera) s-a despicat după producerea accidentul de pe 9 martie 2006, crăpîndu-i-se tulpina pe-o distanţă destul de mare...
    Mai multe detalii puteţi afla în documentarul video de la sfîrşitul acestei epistole.
    O altă coincidenţă este faptul că prima piesă pe care Laura i-a dedicat-o mamei sale este cea cu titlul „Va fi o zi”, iar în acea piesă vorbeşte ca şi cum se vor reîntîlni undeva sus, nu aici. Undeva unde toţi vom fi exact aşa cum sîntem, curaţi şi sinceri:
    Va fi o zi cînd ne vom regăsi,
    Va fi odată ca în vis!...
    Va fi o zi cînd totul va zîmbi
    Şi orice drum va fi deschis.

„Măcar atît să mă ridic!”
    Va fi o zi cînd nu ne vom minţi,
    Vei fi şi tu aşa cum eşti,
    Va fi o zi cînd totul va zîmbi,
    Cînd poţi orice să reuşeşti.

    Nico (Nicoleta Matei, colega ei de breaslă) povesteşte cum în cadrul spectacolului de la Urziceni, la a treia melodie s-a blocat un pic CD player-ul, pur şi simplu piesa a treia nemaivrînd să pornească. Ei bine, cum credeţi că se numeşte cîntecul respectiv? „Mereu mă ridic”! Ia fiţi atenţi ce spun versurile acelui cîntec:
    Dacă-mi vine să plîng,
    Plîng şi îmi trece.
    Dacă pierd, spun mereu:
    NU-I NIMIC!
    Una caldă şi-apoi una rece
    Astăzi cad, mîine iar
    MĂ RIDIC!

    (refren)
    Toate trec, nu-i nimic,
    Viaţa merge mai departe!
    Cad şi mă ridic şi mereu îmi zic:
    Nu-i nimic, ce dacă?
    TOT CE-I RĂU O SĂ TREACĂ!
    Strigă cu mine o dată:
    NU-I NIMC!
    Cad şi MEREU MĂ RIDIC!...

    Şi cu toate acestea, artista iubea enorm viaţa şi căuta cu disperare să-şi găsească fericirea şi liniştea sufletească, după mai multe încercări eşuate. „Foarte mult mi-aş dori copii! Este un lucru pe care cred că-l poartă orice femeie-n ea. Nu ştiu, este un dor de-a fi mamă.”

   Eu nu mai ştiu ce vrea publicul românesc...
    Adriana Buciu, o altă apropiată de-a sa, povesteşte cum Laura a plecat în ultimul moment la concertul de la Urziceni, fiind trimisă să-l înlocuiască pe Daniel Iordăchioaie, cel care era, de fapt, titularul de afiş în cadrul acelui concert.
    Laura Stoica este unul dintre puţinii artişti români care n-au făcut compromisuri în cariera muzicală, preferînd să rabde de foame, decît să coboare treapta demnităţii şi să se înjosească, aşa cum fac vedetele siliconate din ziua de azi. La un moment dat, fratele ei (Alexandru) povesteşte că Laura s-a lansat destul de greu (abia în 1990), prezentîndu-se la Festivalul de la Mamaia de trei ori în anii anteriori şi cîştigînd toate preselecţiile, pentru ca-n final să fie respinsă, spunîndu-i-se „Pas!”. Fratele său afirmă şi de ce: „Pentru că ea n-a încercat niciodată pe alte căi, tot timpul s-a dus cu vocea ei”. Întrebat de reporter ce înţelege prin „alte căi”, Alexandru Stoica destăinuie: „Păi, o relaţie... păi, un iubit... bani... sau ALTE lucruri”.
Alături de două dintre cele mai apropiate prietene ale sale,
Maggie Ciţoran (stînga) şi Adriana Buciu (dreapta)

    Lumea nu ştie, însă Laura Stoica a avut în ultima perioadă a vieţii foarte multe greutăţi financiare tocmai datorită mafiei din industria muzicală, care, fiindcă veni vorba, este controlată tot de către alde Illuminati, la fel ca cea de-afară (mai multe detalii despre acest lucru o să vă prezint altă dată). Aşa că-n momentul de faţă, dacă nu joci după cum ţi se cîntă şi refuzi să faci ce-ţi propun producătorii (sau casele de discuri şi trusturile media), rişti să rămîi pe drumuri şi să mori de foame.
    Evoluînd în zona muzicală de atîta timp (peste 16 de ani), Laura cunoştea foarte bine ce se-ascunde-n spatele ofertelor tentante venite din partea unora şi altora. De aceea îi şi spune unei prietene de-a sa, într-un moment de dezamăgire, după ce-au încercat să facă un videoclip şi să meargă cu el pe la diverse televiziuni ca să-l promoveze: „Băi, eu nu mai ştiu ce vrea publicul românesc. Nu mai ştiu, pur şi simplu!”.
    O lungă perioadă de timp a fost marginalizată din punct de vedere muzical şi artistic, ceea ce nu este normal. Maggie Chiţoran (directoare de proiect la o firmă de relaţii publice şi comunicare) susţine c-avem de-a face c-o „artistă de talie internaţioanlă şi că Laura Stoica este cea mai mare voce feminină a României în domeniul rockului, mai ales prin faptul că a compus muzică şi a scris singură multe dintre versurile cîntecelor sale”. Cînd prietenii şi cunoscuţii îi propun să-ncerce şi-altceva, Laura le spune cît se poate de sincer: „Nu pot, pentru că eu simt rock. Îmi pare rău, dar nu vreau să cînt altceva!”. Se pare că nimeni n-a ţinut seama de calităţile sale interpretative nici atunci cînd era-n viaţă, nu ţine seama nici acum, oamenii cu adevărat merituoşi fiind mereu daţi la o parte şi-n locul lor avînd grijă să fie promovate doar non-valorile. Din păcate, peste tot în lume este la fel, nu doar în ţara noastră (şi nu doar în domeniul muzical).


Laura Stoica la petrecerea dată în cinstea aflării veştii că este însărcinată şi că urmează să fie mămică

   10 lei şi trei kilograme de cartofi
    Într-o scrisoare adresată unei alte prietene de-a sa (Cristina Matei), Laura se confesează în felul următor: „N-am să mor săracă şi urîtă, bolnavă şi singură”.
    Ducînd-o foarte greu cu banii şi căutînd o alternativă de subzistenţă, artista se angajează ca actor la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti. Joacă în cîteva spectacole şi acceptă un salariu de 800 de lei, dar cînd directorul teatrului află că este gravidă, începe să-i pună beţe-n roate şi-o ameninţată c-o dă afară. Lucrul acesta îl povesteşte o altă prietenă de-a sa, Adriana Buciu.
Laura Stoica în fotografia cu maşina roşie
    Vă vine sau nu să credeţi, aceasta-i realitatea crudă din stradă, nu prostiile cu care vă împuie creierul ăia de la tembelizor, cu „egalitatea de şanse”. Nici vorbă de aşa ceva! În România, dacă eşti femeie şi-ai ghinionul să fii însărcinată, toţi angajatorii încearcă să scape de tine cît mai repede. Iar dacă mai eşti şi şomeră, n-ai absolut NICI O ŞANSĂ de-a primi un loc de muncă, oricît de mult ai căuta. Atunci cînd aud că eşti gravidă, angajatorii fug de tine ca de ciumă. Da, fiindcă Statul român te sugrumă cu birurile pe care eşti nevoit să le plăteşti ca patron. Iar cînd te căsătoreşti şi te duci la Ofiţerul Stării Civile, ţi se citeşte ce scrie-n lege, că „statul român protejează şi ocroteşte familia”. Aha, s-o credeţi voi p-asta! Ne îmbătăm degeaba cu apă rece.
    În clipa-n care conducerea teatrului din Ploieşti a aflat că Laura este gravidă, cei de-acolo au căutat prin orice mijloace să scape de ea. Iată un fragment din discuţia purtată pe Internet de Adriana Buciu cu Cristian Mărgescu (logodnicul Laurei Stoica): „Procesul se poate intenta la orice tribunal din ţară, este un caz de conflict de muncă şi-ar avea cîştig de cauză. Şi mai e şi gratuit! Dar e jegos... şi nu mai pupă postul dopo...”.
    O altă apropiată de-a Laurei povesteşte despre situaţia materială a cîntăreţei: „În ultima vreme stătea foarte rău cu banii. Cînd am fost la ea, ultimele dăţi, cînd mi-a şi spus că este însărcinată, am întrebat-o dacă mai au ceva de mîncare şi mi-a zis: «10 lei şi trei kilograme de cartofi».
    Naratoarea documentarului de mai jos (documentar care-a fost produs de cei de la Media PRO şi difuzat pe postul „Acasă TV”) povesteşte că, după ce Laura a murit, directorul Teatrului din Ploieşti a uitat complet de conflictul de muncă pe care-l avea cu angajata Adriana-Laurenţia Stoica. Brusc, artista „a început să însemne ceva” pentru cei din conducerea teatrului, aceştia gîndindu-se „la un spectacol în amintirea artistei, în care să fie invitaţi toţi prietenii săi din lumea cîntecului”.
    Da, numai că acum vin eu şi-i întreb pe realizatorii acelei emisiuni („Doamne de poveste”): ce-a păzit ProTV-ul, Pro FM-ul şi întreg trustul masonic Media PRO, atunci cînd Laura Stoica se zbătea să iasă din sărăcie şi se lupta (ajutată de prietenele sale) să facă un videoclip pe care să-l promoveze la diverse televiziuni? Nimic, asta a făcut, i-au trîntit pur şi simplu uşa-n nas! Cît timp a fost pe val şi-au putut cîştiga bani cu duiumul de pe urma ei, o invitau pe la toate emisiunile (şi la Teo Trandafir, şi la „De 3 ori femeie”, şi la „Răduleasca” – a se citi „Mihaela Rădulescu”), însă atunci cînd Cabala a început să-i plătească pe cîntăreţii care promovează spălatul creierelor în regim de masă (vezi manele, house, rap, hip-hop etc.) şi-n videoclipurile cărora apar la greu simbolurile Illuminati, producătorii media au schimbat imediat macazul, orientîndu-se către direcţia din care curgeau banii.

    Stelele care cad, nu pier
    Apropo de titlul acestei scrisori şi de motoul din introducere, nu ştiu de ce-mi vin în cap nişte versuri minunate ale unei alte piese din muzica românească, scrise de Dan Teodorescu, de data aceasta (fondatorul şi liderul trupei Taxi): „Stelele care cad, nu pier/ Stelele care cad se duc pe un alt cer...”.
    Cînd vă spuneam în scrisoarea cu titlul Ecouri şi reverberaţii - partea 3, (expediată vouă pe 17 martie 2013) că „atunci cînd caut ceva anume, răspunsurile vin pe cele mai neaşteptate căi (fie ascultînd versurile unui cîntec, fie ce spun unii la radio în cadrul unei emisiuni, fie citind un e-mail primit de la cineva, fie căutînd pe Internet etc.)”, lumea credea că sînt nebun şi că aiurez. Se pare că foarte mulţi dintre destinatarii mei (cărora le trimit astfel de mesaje şi-ncerc să le deschid ochii) se află într-o continuă stare de adormire sau de transă hipnotică, din moment ce nu pricep o iotă din ceea ce vreau să transmit.
    Poftim, acum vine Laura Stoica şi cîntă nişte versuri care-ar trebui să vă dea de gîndit în sensul cel mai profund, lucrurile fiind legate între ele în moduri în care nici nu bănuiţi la prima vedere: şi titlul pe care l-am ales pentru această scrisoare, şi versurile Laurei (din extrem de multe melodii, nu doar cele din piesa „Dă, Doamne, cîntec”), şi ce se-ntîmplă pe Terra în momentul de faţă, şi ce încearcă alte Illuminati cu disperare să facă (să elimine o foarte mare parte a omenirii şi să cucerească Planeta Pămînt), dar şi trezirea spirituală a fiinţei umane:
    S-a născut o stea pe cer din veşnicie
    Şi-a primit chemarea sa,
    A primit şi loc în galaxie
    Viaţă ea ne-a dat
    Şi drum de urmat.

    O să ziceţi că asta se-ntîmpla demult, cîntecul respectiv fiind lansat în 1990 la festivalul de la Mamaia, iar versurile oricum nu erau ale ei, ci ale textierului Eugen Rotaru. Da, e-adevărat, însă Laurei Stoica i-a fost hărăzit să le interpreteze! Iar această coincidenţă se repetă nu o singură dată, ci la foarte multe dintre cîntecele artistei. După ce-o să urmăriţi întregul film sînt sigur c-o să-nţelegeţi altfel versurile din piesele Laurei Stoica.
    Printre multe destăinuiri făcute-n faţa camerei de filmat, mama sa (Elena Stoica) afirmă: „Ea, prin toate piesele ei, spunea ALTCEVA. Avea ceva deosebit, ceva ce se referea la o ALTĂ LUME.” Un pic mai spre finalul documentarului, fratele cîntăreţei (Alexandru) spune că Laura „a fost un luptător”. Eu aş îndrăzni s-adaug şi mai mult de-atît, avînd totodată grijă să schimb verbul la timpul prezent, şi-anume că Laura Stoica este un Luptător al Luminii pe tărîm muzical.
    În încheiere, mama ei măruriseşte: „Ea era steaua mea. Era ca o floare care înfloreşte – şi înflorea! Şi încă mai avea de înflorit!...”
    Iată şi filmul cu pricina:



Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică astăzi, 9 martie 2014 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Un comentariu:

Constantin Andronic spunea...

N-am s-o uit pe Laura Stoica niciodata.

Trimiteți un comentariu

Atenţie: Comentariile care conţin violenţă de limbaj vor fi şterse!

Related Posts with Thumbnails