Sintem conduşi din afară, şi nu spre binele nostru

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 15 februarie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Sîntem conduşi din afară, şi nu spre binele nostru
(din ciclul: „Un interviu cu actorul Florin Zamfirescu”)

data: 2 februarie 2012
autor: Dana Andronie
situl: Jurnalul.punct.ro

Florin Zamfirescu: „În martie ţara va fi în picioare!” Actorul crede cu tărie
că sîntem conduşi din afară, şi nu spre binele nostru (foto: Karina Knapek / Intact Images)

    „Pînă la ce os să ne ajungă cuţitul ca să ne trezim, să ne dăm seama ce-ar fi bine pentru noi?”, se întreabă ro­mâ­nul Florin Zamfirescu. Aflat la amurgul vieţii, nu se mai teme să spună lucrurilor pe nume, chiar dacă acest adevăr are ceva criminal.

Illuminati sau altfel spus, comandamentele masonice exterioare

    Jurnalul Naţional: Nichita Stă­nescu spunea: „Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme, ca să aveţi la ce visa...”. Se pare că tot visăm de 20 şi ceva de ani încoace!
    Florin Zamfirescu: Da, aşa e. Tot Nichita zicea că cel mai periculos e adevărul, iar cel mai important e drumul spre adevăr, fiindcă adevărul are ceva criminal. Toţi guvernanţii noştri, din ’90 încoace, au dat întruna dovadă de multă inteligenţă. Prin eşecurile repetate pe care le traversăm, toată lumea crede că guvernanţii noştri, de-a lungul vremii, erau proşti. Dar eu cred că au fost şi sînt extrem de in­te­ligenţi, numai că sînt rău in­ten­ţio­naţi.
    Acest lucru e vizibil cu ochiul liber. Sînt an­gajaţi să distrugă tot ceea ce înseamnă această ţară. Nu întîmplător României i se spune Grădina Maicii Domnului, nu întîmplător Prinţul Charles desco­peră Transilvania şi habar n-avem cîte mai avem de vînzare şi cît de repede se vînd! Şi nu este din prostie. De fapt, este subordonarea unor comandamente exterioare. Cred că soarta noastră e pecetluită. O spun la sfîrşit de viaţă, chiar nu-mi pasă cît mai am de trăit, chiar nu vorbesc pentru mine. Am copii, nepoţi, prieteni şi poate, cel mai important lucru, am studenţi. Nu puţini! Sînt o comoară de talente.

    Jurnalul Naţional: Au vreo şansă în România?
    Florin Zamfirescu: Ca artişti au, dar ca români... Duplicitatea discursurilor politice este din ce în ce mai vizibilă. Se spune una, se gîndeşte şi se lucrează alta. Mi-a fîlfîit acest gînd atunci cînd Petre Roman a declarat că industria României este o grămadă de fier vechi. Hai să o lichidăm! CAP-urile au fost nişte prostii, hai să le lichidăm! (n.t. – C.A.P. = cooperativă agricolă de producţie de dinainte de '89, ca să-nţeleagă şi cei oleacă mai mici) S-a sfărîmat totul! S-a început cu COMTIMUL. Dintr-o dată n-a mai fost bun! Preţurile erau atît de mici, încît s-au vîndut în neştire apartamente, pămînturi etc. Pe urmă a fost planul diabolic: „Ia-ţi cu buletinul ce împrumut doreşti!”. După ce oamenii s-au îndatorat în prostie, agăţaţi fiind de poftele lor de-a avea o casă sau o maşină, n-au acţionat cum îi în­văţaseră străbunicii, să „nu se întindă mai mult decît le e plapuma”.

    Regatul Romaniei
    Jurnalul Naţional: Am ajuns să ne vindem şi că­ma­şa de pe noi?
    Florin Zamfirescu: Da. Am ajuns să spunem la 70.000 de oameni că nu le mai dăm indemnizaţia pentru copii sau că nu le mai dăm ajutorul social tocmai acelora care nu-şi mai pot plăti datoriile. Şi tot nu vedem cu ochiul liber ce se întîmplă? Şi tot nu vedem că sfatul „cui nu-i place aici, să plece!” ur­mă­reşte acelaşi lucru: depopularea spaţiului. Era o poveste cu trenul care nu mai avea cărbuni. Oamenii au fost sfătuiţi să pună, pe foc, lemnul din tren – scîndurile, podelele... În cele din urmă, s-au terminat şi lemnele, iar trenul a ajuns un schelet de fier. Cam asta ni se întîmplă nouă. Dacă nu vrei, nu înţelegi ceea ce se urmăreşte.

    Jurnalul Naţional: Oamenii vor să înţeleagă, au ieşit în stradă!
    Scriu     Florin Zamfirescu: Sînt bucuros că oamenii au început să se trezească. Totuşi, o popu­laţie de 20 de milioane nu poate fi neglijată, nu poate fi nici stîrpită brutal. Ea poate fi stîrpită prin Codex Alimentarius, prin vaccinuri. Treptat, cu răbdare, poate fi decimată. Dacă s-a răbdat o sută de ani, de ce nu s-ar mai răbda încă 25? Planul de decimare este a la long.

    Jurnalul Naţional: Cele 20 de milioane de români se vor trezi brusc?
    Florin Zamfirescu: Lumea să nu creadă că Piaţa Universităţii este formată doar din 50 de demenţi sau de disperaţi care stau acolo în frig şi urlă. Piaţa Universităţii este formată acum din 20 de milioane de oameni care nu pot veni, care nu pot sta acolo. Cred că prin martie toa­tă ţara va fi în picioare! O să vedem ce se va întîmpla... Acum se vînd toate sistemele energetice ale Ro­mâniei cu condiţia să mai primim nişte bani cu împrumut, ca să ne mai ajungă un an. Şi tot nu se vede cu ochiul liber?! Toţi sîntem conduşi din afară, şi nu conduşi spre binele nostru. Nimeni nu doreşte binele nostru.

    Jurnalul Naţional: Ar trebui noi să ne dorim binele!
   Florin Zamfirescu: Sper să o şi facem. Sîntem sub un blestem, cred că mult mai vechi decît acela fiindcă ne-am împuşcat conducătorul în ziua de Crăciun... Răul vine dinăuntru. Cozile de topor provin din pădure...

    Jurnalul Naţional: Credeţi în monarhie?
    Florin Zamfirescu: Acum 20 de ani, cînd glasuri firave strigau „Regele Mihai!”, glasuri vînjoase din eşalonul doi, în frunte cu Ion Iliescu, spuneau: „Ce să caute un rege? Să vină aici, să-şi ceară ave­rile?”. Şi regele a fost întors de la aeroport. Pe urmă, Iliescu a recunoscut că a fost o greşeală, că ne-am temut degeaba, pentru că e foarte bătrîn... Acum 20 de ani era bătrîn?! Şi iată că trăieşte şi acum. Ar fi uşor să ne închipuim cum ar fi România astăzi dacă ar fi fost regat. Ei au fost cei care n-am vrut-o, pentru că răul vine dinăuntru.

    Jurnalul Naţional: Binele cu forţa nu se poate face!
   Florin Zamfirescu: Categoric. Eu totuşi sper în trezirea noastră. Monarhia este o instituţie care asigură o stabilitate, asigură o mîndrie, asigură o relaţie internaţională de excepţie. Trebuie să se înţeleagă că monarhia nu face politică! Ea este deasupra şi veghează bunul mers al ţării unde există. Era o vorbă cîndva, pe vremea Regelui Carol: regele şi dorobanţul”. Do­robanţul era cel care apăra graniţele ţării, iar regele era în frunte. Nu se vrea să se ştie că, de-a lungul istoriei, cînd regele era prins, războiul era pierdut. Iată motivul pentru care imnul regal începe cu „Trăiască, regele!”. Un stat căruia i se ia regele este decapitat! Iată cîtă importanţă are acest cap încoronat pentru o ţară unde există monarhie. Asta s-a întîmplat, în 1947, cu România. De asta umblăm ca muştele fără cap. Pentru că sîntem decapitaţi din 1947.
    La noi se confundă democraţia cu vacarmul. Am voie să vorbesc şi să spun tot ce-mi trece prin cap. Fără să bag de seamă că n-am ce spune şi nu am bunul simţ să tac. Îl acuz din toată inima mea pe Emil Constantinescu fiindcă n-a permis să se explice populaţie ce însemnează monarhia. Ce fac eu acum într-un articol pe care-l citeşte poate o mînă de oameni ar fi trebuit să facă Emil Constantinescu. Să vorbească despre ce-ar fi însemnat dacă ţara noastră ar fi fost condusă de monarhie. Şi atunci se putea face un referendum. Oamenii ar fi fost lă­muriţi, nu forţaţi. Vă garantez că sînt foarte mulţi oameni care cred în monarhie. Cît să mai aşteptăm? Pînă la ce os să ne ajungă cuţitul ca să ne trezim la realitate, să ne dăm seama ce ar fi bine pentru noi?

    Neamuri proaste
    Jurnalul Naţional: Nu sîntem singurele muşte fără cap. Toată lumea e în derivă!
    Florin Zamfirescu: S-a intrat în derivă cînd Monica Lewinsky şi-a analizat pata de pe rochie cu Bill Clinton. Preşedintele Statelor Unite a fost tîrît într-un proces murdar, jenant, care, de fapt, nu-i privea decît pe cei interesaţi să privească pe gaura cheii ce se în­tîm­plă în dormitorul vecinului. Nu era o problemă de stat, dar forţe oculte au început să-şi demoleze conducătorii. Şi încet-încet, după căderea Gemenilor, s-a instaurat un fel de control ACTA de care toată lumea vorbeşte acum. Se va ajunge la cipuri pe frunte sau pe gît sau pe înche­ietura mîinii, şi atunci mie îmi pare bine că sînt la sfîrşitul vieţii.

  Jurnalul Naţional: Sîntem la limita subexistenţei, iar mall-urile apar ca ciupercile după ploaie. Unde-i logica?
    Florin Zamfirescu: Aceste mall-uri se pregătesc pentru viitoarele generaţii care vor veni şi care vor arăta că România este Gră­dina Maicii Domnului. Cu siguranţă nu noi vom fi aceia! Şi investiţiile cu bani europeni tot pentru viitoarele generaţii sînt. O ţară, cînd a fost cucerită, trebuie să fie şi gata de preluare! De ce să o construiască cei care vor veni? În acelaşi timp, românii sînt sărăciţi, disperaţi, alungaţi, omo­rîţi. Încet-încet rămîn mall-urile, dealul, valea, spaţiul mioritic care-i sublim. România are de toate!

    Jurnalul Naţional: Mai avem onoare?
   Florin Zamfirescu: Nu. Eu am fost crescut prost. Bunicul îmi spunea: „Ai grijă, există neamuri bune şi neamuri proaste. Poate să aibă cîte facultăţi vrei, dar cu neamul prost n-ai ce să faci!” Şi eu mă întrebam, fireşte, ce însemnează neamul prost? Din punctul bunicului de vedere, este acel neam care funcţionează după interesele proprii, care uită de cuvînt, de promisiune, de punctualitate, care uită de onoare şi funcţionează după propriile interese. De ani de zile, aud peste tot la noi expresia: "interesele ţării noastre sînt să...". Dar eu nu pot fi de acord cu interesele ţării mele care a bombardat Iugoslavia, singura ţară vecină cu care nu aveam conflicte. Aşa cum a spus un mare actor de-al nostru, Vasile Niţulescu, atunci cînd văzuse o hartă într-o vitrină: „Dintre toţi vecinii noştri numai Marea Neagră ne iubeşte!". Interesul ţării noastre este acum să nu mai vedem realitatea şi să fim de partea celui pe care noi îl credem mai puternic. Onoarea nu mai contează. Nici credinţa! Unde-i onoarea, unde-i demnitatea şi pînă la urmă unde-i adevărul?

sursa: Jurnalul.ro

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 15 februarie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.