Secretul de lîngă Bucureşti

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 12 noiembrie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Secretul de lîngă Bucureşti
(din ciclul: „Trenurile secrete ale României”)

sursa: Gînduri octanice
data: 11 octombrie 2012

    M-am întors cu altă poveste despre care vă voi da mai multe detalii, aşa că veţi putea verifica singuri sinceritatea spuselor mele. Evident, dacă puteţi intra în acest loc incredibil şi plin de secrete. Unii au intrat, motiv pentru care se găsesc destule informaţii pe Internet. Dar iată acum şi partea nevăzută de oricine...
    Nu vreau să fac probleme omului meu de legătură de la CFR, aşa că nu-i voi spune numele. L-am bătut la cap mult de tot pe subiectul ăsta. Auzisem de ceva vreme că într-o pădure din Mogoşoaia sînt ascunse vreo 5 trenuri ceva mai… speciale. Aşadar, iată despre ce e vorba în această poveste: trenurile secrete ale României.
    Atenţie, pozele nu-mi aparţin!

Pentru a mări fotografia clic AICI

    În Mogoşoaia, înainte să intri-n Buftea, pe dreapta, dai de-o pădure destul de mică. Înainte să treci de-o cale ferată, faci dreapta, printre copaci, pe-o stradă care a fost cîndva asfaltată. Pe stînga s-au construit între timp case, dar în capătul străduţei vei ajunge la o poartă păzită, cu două semne mari de „trecere interzisă”.
    E dimineaţa devreme, ora 6, dar este deja cald, chiar dacă sîntem în pădure. Las maşina pe stînga, unde se construieşte o casă. Coborîm amîndoi şi omul meu vorbeşte ceva cu paznicul. E clar că se cunosc. Trecem de poartă şi-o luăm încet pe-o alee care ne duce undeva în dreapta. Ajungem la hangarul cel mare, pe care-l mai văzusem în nişte poze de pe Internet.

    Intrăm pe-o uşă laterală, deoarece toate cele 3 porţi mari prin care intră şi ies trenurile sînt închise. Hangarul, sau „remiza", cum se cheamă-n limbaj „ceferesc”, are exact 200 de metri lungime. Are loc pentru 3 garnituri paralele, dar pot intra mai multe trenuri scurte aici.
    Intrăm şi aprindem lumina, că e destul de întuneric din cauza copacilor din jur, chiar dacă soarele este deja sus şi e fierbinte, că doar sîntem în august. Ghidul meu începe să-mi explice ce reprezintă acest secret de lîngă Bucureşti.

    În hangar, departe de ochii lumii, zac adormite 3 trenuri şi mai multe vagoane singuratice. Unul este trenul regal, comandat de regele Ferdinand şi finalizat în 1928. Mai sînt două trenuri care i-au aparţinut lui Ceauseşcu, plus cîteva vagoane cu adevărat secrete.

    Trenul Regal, numit „Călugăreni”, a fost un mijloc de deplasare special conceput pentru familia regală. Partea interesantă este că trenul, cu tot cu locomotiva, funcţionează şi-acum ca-n prima zi! Ba chiar se poate închiria, pentru o sumă de 15.000/zi. Neinteresant pentru mine!

    Cu Trenul Regal au călătorit Carol al II-lea şi regele Mihai, dar şi Gheroghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Mai mult, trenul acesta a fost vizitat în plimbări prin ţară şi de Nikita Hrusciov, Gerald Ford şi Henry Kissinger. Lux, eleganţă, confort şi mijloace de apărare.

    În anul 1984, Ceauşescu s-a cam săturat să meargă cu demodatul tren tras de-o locomotivă pe aburi, motiv pentru care a comandat la Arad două trenuri identice, special concepute pentru el. De ce două? Pentru că Ceauşescu era în toiul paranoiei sale şi-a excesului de zel, aşa că el mergea cu unul dintre trenuri, în timp ce-al doilea o lua în directia total opusă, ca să-i deruteze pe eventualii atacatori.

    Trenurile lui Ceauşescu sînt trase de locomotive cu motoare Rolls-Royce, care au rol de generatoare electrice. Erau capabile s-atingă peste 160 de km/h. În rest, aşa cum era de aşteptat, două dintre cele 17 vagoane sînt blindate, şi mai ascund şi cîteva bunătăţi.

    În afară de clasicele vagoane restaurant, bucătărie, sală de conferinţe, sufragerie, dormitoare şi de relaxare, mai este un vagon la care n-are acces nimeni. E cu geamurile astupate, adică poţi să juri că este exact ca toate celelalte, dar nu este. Mai degrabă-i un vagon desprins dintr-un film vechi cu James Bond.

    În acest vagon care era montat mereu la mijlocul garniturii, lipit de vagonul blindat de dormit în care sforăia Ceauşescu, putea fi transportat un Land Rover de teren. Se pare că o laterală a vagonului se deschidea şi maşina putea să iasă afară, dacă era nevoie ca dictatorul s-o ia la fugă (de parcă cu elicopterul nu-i mai plăcea...).

    Mai mult, în fiecare colţ al acestui vagon exista cîte-un lansator de grenade, dar folosit ca aruncător de fumigene, în cazul unui atac. Acestea se văd şi de la exterior.

    Am intrat însă în vagonul lui Ceauşescu, în care dormea alături de soţia lui, dar nea Nicu avea şi-o cameră proprie, separat. Camerele erau flancate de locuri în care dormeau pe paturi suprapuse angajaţi din Securitate, care protejau preşedintele. Sînt dulapuri speciale pentru arme, pistoale şi mitraliere, cîte 8 din fiecare, dar şi nişte lăzi rabatabile în care erau costume chimice şi măşti de gaze.

    Ghidul meu îmi mai arată şi cîteva secrete adevărate, pe care nu le ştie multă lume. În camera de zi, acolo unde era spaţiul de relaxare a dictatorului, dar şi-n vagonul restaurant, toate mesele mici aveau sub ele instalate sisteme de montare a unor revolvere.

    În dormitorul lui Ceauşescu totul este tapetat. Mobilierul vopsit în alb este lucrat manual, din lemn rar şi cu tapiserie din mătase. Undeva, sub pat, există un compartiment secret. Cu ajutorul unui intrerupător ascuns în perete, care cică acum nu mai funcţionează, se deschidea un mic sertar în care erau două pistoale. Acum sertarul este gol.

    Cabinetul mic de lemn care se află sub o oglindă, tot în dormitorul lui Ceauşescu, are 4 sertare. Al doilea sertar de sus este special făcut cu o poliţă dublă, care se ridică. Aici cică erau „just in case” („în caz de ceva”) mai multe fiole cu otravă. Nu se ştie dacă pentru a se sinucide, precum Hitler, în caz că era încolţit, sau dacă o ţinea pentru altcineva. Cert este că aceast lucru a fost special cerut de Ceauşescu.

    La bordul trenului mai sînt şi-alte amănunte interesante. Linie directă la Casa Poporului, telefon mobil, acces la conducerea armatei prin telefoane de campanie, vagonul frigorific pentru alimente, un vagon pentru maşina prezidenţială şi 4 motociclete, un vagon special care urma să fie decorat cu trofee de vînătoare, un vagon cu sală de gimnastică şi-o mini-piscină.

    În afară de aceste 3 trenuri, mai sînt şi cîteva vagoane separate, care se vede clar că nu fac parte din nici o garnitură, fiindcă au culori militare. Unul dintre vagoane, ceva mai ruginit, a fost folosit pentru a transporta prin ţară, de la Măgurele la graniţa cu Ucraina, prima (şi pesemne ultima) bombă atomică realizată în România. Aceasta a fost dezvoltată la noi şi vîndută ruşilor, dar nimeni nu ştie clar mai multe detalii.

    Cam asta se-ntîmplă la o aruncătură de băţ de Bucureşti. În spatele marelui hangar mai există alte două trenuri care sînt şi ele într-un fel mai „speciale”, dar au o importanţă istorică, nu una... strategică. Din păcate, n-am apucat să mă urc şi-n ele.

    De această dată am lăsat la o parte introducerea în atmosferă, aşa cum am făcut-o la „Secretul de sub Bucureşti”. N-am mai vrut să vă simţiţi lîngă mine acolo, trăind LIVE (PE VIU) orice detaliu. Şi-asta pentru că acest secret cu trenurile nu este tocmai...un secret. Pot fi văzute de mulţi oameni, dacă se-ntîmplă ca acei oameni să lucreze-n domenii conexe (CFR sau MAI – Ministerul Administraţiei şi Internelor). Iar faptul că-s mii de oameni care ştiu despre acest lucru, nu-mi place aşa de mult…În schimb, m-am bucurat c-am aflat cîteva detalii picante şi interesante, ce nu sînt spuse grupurilor organizate de vizitatori.
    Dacă mergeţi acolo şi vedeţi trenurile secrete ale României, să-mi daţi un semn şi să faceţi poze! Poate-am ratat ceva, poate-am ratat camera cu bara de striptease sau vreun vagon plin de nisip, cu şezlonguri şi nişte apă de mare… Nu m-ar mira să existe şi-aşa ceva!


sursa = Gînduri octanice (corectarea ortografică şi de exprimare = io, Ştefan-voivod)

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 12 noiembrie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.