Radu, copilul din două lumi

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 13 mai 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Radu, copilul din două lumi
(din ciclul: „Copii speciali într-o Românie autistă”)

autor: Paula Anastasia Tudor
sursa: Jurnal punct ro
data: 11 mai 2009

    Radu Alexandrescu are 14 ani şi a fost diagnosticat la 5 ani cu autism înalt funcţional. Este un elev eminent, are un dosar plin cu diplome de la toate concursurile şi olimpiadele care s-au ţinut de cînd a început şcoala. A ratat doar Olimpiada de Religie, pentru că s-a suprapus cu Concursul de Evaluare Europeană la Matematică. Este foarte atent la ore şi, după cum spune chiar el, „eu nu învăţ, ci înţeleg”.
    De obicei nu-şi ia notiţe. Chiar dacă şi-ar lua, n-ar înţelege o iotă, pentru că are un scris indescifrabil. De aceea, profesoarele şi directoarea şcolii au sfătuit-o pe mama lui, Graţiela, să facă o cerere la inspectorat, căreia să-i ataşeze şi diagnosticul de sindrom Asperger, prin care să ceară susţinerea tezelor unice în condiţii speciale. Aşa a obţinut un profesor căruia el i-a dictat răspunsurile, iar examenul a fost trecut cu brio.

    „Nu trebuie să învăţ, ci să înţeleg!”
    Pe de altă parte, însă, Radu nu poate sta la şcoală decît dacă este însoţit de doamna Mihai, o persoană în vîrstă, care-şi are locul pe-un scaun în holul şcolii încă de cînd era el în clasa I. Pentru că, de fapt, „nu e şcoală, e gălăgie. Copiii sînt răi, urlă, ţipă, se bucură cînd unuia şi altuia i se-ntîmplă ceva rău, se pîrăsc... E periculos la şcoală, iar eu nu sînt în siguranţă acolo”, explică Radu.
    Anul trecut, colegii lui l-au tăvălit, i-au rupt caietele, l-au filmat cu telefonul mobil... Iar el a stat pur şi simplu, nici măcar n-a încercat să se apere. Spune că-i „împotriva regulamentului şcolii”, povesteşte Graţiela Alexandrescu.
    Mama e mîhnită, dar şi mîndră de atitudinea băiatului ei. Radu a surprins comportamentul copiilor la şcoală şi în cîteva prezentări în Power-Point. „Şcoala este un loc în care învăţăm lucruri noi. Bune şi rele. În pauze învăţăm lucrurile noi – rele: să înjurăm, să ne supărăm... Oare aşa funcţionează această lume? Vă rugăm! Vă rugăm! Opriţi-vă!!!". E parte din textul unui filmuleţ pe nume „Şcoala”. La fel au fost concepute „Catastrofa comportamentală”, „Poluarea auditivă”, „Omul” şi „Cîteva întîmplări”.
    Radu povesteşte cum ar face el şcoala, dacă ar putea:
  „În primul rînd, aş renunţa la clase. N-aş mai face clasa I, clasa a II-a... Ci, dacă ai terminat lecţia asta, treci la următoarea. Acum nu e acelaşi lucru. Nu! Pentru că eu, chiar dacă nu înţeleg, sînt obligat să merg în clasa următoare. Apoi, aş scoate programa şi caietele de notiţe. Nu scriu, nu înre­gistrez, pentru că nu trebuie să învăţ. Trebuie să înţeleg! Cine nu înţelege rămîne la nivelul ăla. Poate înţelege altă materie, şi atunci avansează pe cealaltă materie pînă unde poate. Şi aş scoate tema. Tema e ceva cam fără rost, pentru că, dacă eu pot să fac tema, înseamnă că am înţeles lecţia, dacă eu nu pot să fac tema, n-am înţeles nimic”.

    Primele cuvinte: „dividende” şi „calorifer”

Radu Alexandrescu în 2011

    Radu nici acasă nu poate sta singur. Mai ales pe mama lui trebuie s-o ştie aproape, drept pentru care Graţiela nu poate pleca nicăieri. „Cred c-ar fi trebuit să mă obişnuiesc pînă acum şi să-nvăţ să accept, dar nu pot. Ce va face cînd eu nu voi mai putea sau nu voi mai fi?”, se întreabă, cu un soi de deznădejde, femeia. „Îl iubesc enorm, dar sînt un fel de extensie a lui şi mi-e teamă că n-o să mă pot adapta în continuare.”
    Radu face origami – mi-a făcut şi mie o casetuţă şi-un cocor ce dă din aripi –, transformînd hîrtia în fel şi chip. Construieşte oraşe pe calculator şi explică cu lux de amănunte ce trebuie făcut pentru reducerea poluării, a şomajului şi-a infracţionalităţii, dînd dovadă de reale talente de edil, însă nu se îmbracă singur, „că n-are butoane”. Nu merge singur la toaletă, nu dă drumul la apă... în general, tot ceea ce ţine de satisfacerea nevoilor primare pentru el reprezintă o barieră de netrecut.
    A început să vorbească pe la 1 an, iar primele cuvinte n-au fost nici „ma-ma”, nici „ta-ta”, nici „pa-pa”, ci „dividende” şi „calorifer”. Mai apoi, cînd cuvintele s-au înmulţit, a început să dezvolte o poveste c-o planetă – Doror – şi-o altă mamă – Manatina. Mi-a spus-o şi mie şi-a insistat că nu-i o „poveste”, ci este ceva cît se poate de real.

    Nu vreau să trăiesc,VREAU SĂ FIU"
  „Eu sînt parţial de pe altă planetă”, a început el. „Eu sînt jumătate de pe lumea asta care se vede şi jumătate din aceeaşi lume, din viitor. Sînt unul, dar sînt în două locuri în acelaşi timp, pentru că acele două locuri se suprapun. Oamenii s-au mutat de pe Pămînt pe-o altă pla­netă, iar planeta aceea se numeşte Doror. Eu sînt deci din viitor şi-am fost, de fapt, un accident. La naşterea mea, spaţiul s-a pliat, iar eu am devenit punctul de legătură între cele două lumi. Mama mea de pe Doror e Manatina.”
    Manatina este o prezenţă zilnică în viaţa lui Radu şi-a familiei lui. De multe ori, Graţiela îi spune ceva, Manatina nu e de acord, şi atunci Radu nu face.
    „Acolo oamenii se nasc fericiţi”, continuă el, „există şi nişte roboţi care sînt foarte asemănători cu oamenii de-acum. Diferenţa între un robot şi-un om este că un robot trăieşte, iar un om este. Mama mea m-a întrebat o dată dacă mie mi-e frică să trăiesc. Da, mi-e frică să trăiesc. Eu vreau să fiu.
    Voi mă obligaţi să trăiesc, iar eu vreau să fiu. Oamenii nu sînt obligaţi să trăiască în acea lume. O lume în care oamenii sînt obligaţi să trăiască nu-i o lume bună. Aici te obligă lumea din jur... e un cerc vicios. Eu trăiesc pentru că el trăieşte, el trăieşte pentru că tatăl lui a trăit. Eu nu spun că sînt obligaţi să trăiască pentru că nu vor să moară.
    Nu în sensul acesta vorbim, opusul lui a trăi este a fi. În sensul fizic, eu trăiesc şi aici şi acolo, dar în sensul metafizic aici trăiesc, acolo sînt. Acolo nu mă îmbracă nimic, hainele se creează pe mine. Eu pot să văd ce e în acel dulap fără să-l deschid. Acolo, dacă vrei să ajungi dintr-un loc în altul, te transmiţi.
    Acolo nu exişti fizic. Acolo nu trebuie să te adaptezi, pentru că n-ai la ce să te adaptezi. Acolo, fiecare depinde de restul lumii, dar restul lumii nu depinde de fiecare.”

    „O” de la „orbită”
    „Asta am început să auzim de cînd avea el 2 ani şi-un pic. În poveste apăreau şi cuvinte în engleză, dar de unde ştia el cuvinte în engleză la 2 ani... nu ştiu”, ridică din umeri Graţiela. „Tot pe la 2 ani a început să-şi creeze balansul ăsta” (n.r. – Radu are o permanentă mişcare a capului, spune că este datorată faptului că se află simultan în cele două lumi).
    „La început am crezut că e un tic, am fost cu el la psihiatru şi mi-a dat nişte pastiluţe, în nici un caz n-a pomenit ceva de autism. După ceva vreme l-am operat de strabism şi medicul care l-a operat mi-a sugerat să merg cu el la neuropsihiatru – bănuia că e un tic care i s-a format din cauza vederii slabe. Am ajuns la Bucureşti, la un neuropsihiatru care, după ce l-a evaluat un an, i-a pus diagnosticul de autism.
    În afară de balansul ăsta, am mai observat la el ceva: se împotrivea la orice chestie nouă pe care trebuia s-o facă. De exemplu, a fost imposibil să-l învăţ să facă la WC, şi-au mai fost diverse alte ciudăţenii în comportamentul lui care m-au făcut să mă gîndesc că e ceva serios cu el. A mers la grădiniţă de la 4 ani, nu comunica cu copiii deloc, dar educatoarea îl aprecia. Şi-a dat seama că e un copil foarte isteţ. Dar nu se îmbrăca, nu se încălţa, nu mergea singur la toaletă...
    După ce-a terminat grădiniţa, cu diagnosticul de sindrom Asperger l-am înscris la şcoală. Un supermedic mi-a spus atunci să încerc să obţin pentru Radu un program educaţional individualizat. L-am întrebat ce-nseamnă program educaţional individualizat, şi el mi-a răspuns: «Adică să le dai bani!». Aşa s-a gîndit el – că eu îi mituiesc pe profesori, ei vor închide ochii şi aşa Radu va termina şcoala. Şi m-a dezgustat chestia asta.

Elev în clasa a IX-a (2011) la liceul Mircea cel Bătrîn din Constanţa şi olimpic la chimie, informatică şi biologie

    L-am înscris la o şcoală normală. Învăţătoarea la care a fost repartizat atunci mi-a spus să-l duc la o şcoală specială, că asta-i o şcoală de elită, iar el nu-i un copil normal... Că-şi scoate certificat medical, că ea nu mai poate cu copilul ăsta. Şi s-a făcut atunci o şedinţă cu învăţătoarele: care vrea să-l ia la ea în clasă. Atunci, doamna Stoicoci – o învăţătoare extraordinară – a zis că-l ia ea.
    După prima zi, învăţătoarea mi-a spus c-a rămas uimită. I-a pus pe toţi copiii să dea exemple de cuvinte cu litera «o» şi Radu ridică mîna şi zice: «Orbită». L-a întrebat: «Ce e orbita?», şi el a răspuns: «Păi, este traiectoria pe care se învîrt planetele în jurul Soarelui şi sateliţii în jurul planetelor». Bine, el de mic se uita doar prin reviste cu secţiuni prin motoare şi pe Discovery. Înnebunea cînd îi citeam seara poveşti. Dar, dincolo de faptul că e un copil supradotat, am impresia că e strivit între două lumi."

    Genial cu certificat de handicap
    În timp, au rămas doar cu diagnosticul, pentru că nimeni nu le-a dat nici o soluţie. Graţiela a fost la neuropsihiatri care de care mai celebri. „Oameni care profită de pe urma suferinţei oamenilor”, i-a descris ea. Pare deja să se fi împăcat cu ideea că „cea mai mare afacere este psihiatria pediatrică. Ei ştiu că eşti în stare să dai tot ce ai, dar nu-ţi dau nici o soluţie şi nici nu îţi spun că nu ştiu, că nu se pricep.
    Am fost şi la o sumedenie de psiho­logi care, după cîteva şedinţe cu Radu, plecau cu cozile între picioare, spunînd că nu ştiu ce să-i facă şi cum să-l ia. E şi foarte greu, cînd copilul are mintea ceva mai ascuţită decît terapeutul. Odată, unul a încercat să-l convingă să se tundă, spunîndu-i că părul îi consumă prea multă energie din corp, la care copilul, nonşalant, i-a răspuns: «Dar fetele cum pot avea părul lung fără probleme?»”.
    Căutînd disperată soluţii, Graţiela a dat şi de medici care i-au spus că n-are nimic copilul, e doar răsfăţat. Şi cît n-ar fi dat ea să fie aşa! „Mi-aş fi dorit să fie mediu ca inteligenţă, dar să se descurce singur. Am cheltuit o avere numai pe păreri, nimeni nu mi-a dat niciodată nici o soluţie. Am o casă la Cîmpina şi-aş fi în stare s-o donez unei fundaţii care să facă ceva pentru copiii ăştia. Trebuie să existe şi pentru cei ca el o soluţie. Măcar să se folosească de mintea lui... Însă eu, din contră, trebuie să-i scot certificat de handicap.”


sursa: Jurnal.ro

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 13 mai 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Am luat aur la Olimpiada Internaţională de Mate!!!... Aşa, şi?!

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 22 iulie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Am luat aur la Olimpiada Internaţională de Mate!!!...
Aşa, şi?!

data: 16 iulie 2012
ora: 12 deîmpărţit la 35

     Sînt vreo şase. Cinci băieţi şi-o fată. Doi dintre ei au benoacle.
   „Feţe de tocilari”, aşa gîndeşte lumea despre ei! Plus vreo doi-trei profesori, dintr-ăia de au 15şpe milioane de lei vechi, care halesc conserve în deplasările peste graniţă ca să pună deoparte diurna şi s-o utilizeze la „trei stele”, ultra all inclusive, în Grecia, alături de soţia sa, o „mîhnită” de profă de biologie.
    La aeroport nu-i bagă nimeni în seamă, dar deasupra capului unul dintre dascăli ţine o tăblie pe care scrie: „ROMÂNIA”. Aeroportul se întrebă: „Ce e, mă, cu amărîţii ăştia?” Au nişte tricouri galbene pe ei, iar la gît le atîrnă medalii. La unii, de aur. „Dacă sînt sportivi, de ce dracu nu e ciorchinele de camere TV pe ei?” continuă întrebările. Aaaa, uite, au şi-un steag!... Un tricolor! Cînd îl afişează, o fac cu mîndrie. „Bă, eşti nebun?! Ăştia chiar mai cred în chestia asta cu reprezentarea cu cinste a ţării, cu... Cine naiba sînt?”
    Da, chiar aşa, cine naiba sînt de nu-i bagă nimeni în seamă, în afară de rude? Haideţi să-i luăm pe rînd:

1. Omer Cerrahoglu
     Primul cu benoacle. Clasa a XI-a, vine din Maramu', din Baia Mare. Avea 14 ani cînd cucerea prima medalie de aur, la Bremen, Germania, în 2009. N-a vrut să dezamăgească, aşa că acum a venit tot cu cel mai preţios metal la gît.

Uite-l pe Omer Cerrahoglu, cu aur la matematică. Printre altele, cică iubeşte filozofia...

2. Radu Bumbăcea
    Fără benoacle. A luat – culmea nesimţirii! – BAC-ul la „Tudor Vianu”, în Bucureşti. Aur la Amsterdam şi în Kazahstan. Adoră literatura, ştiinţele şi-a fost deja acceptat la Cambridge. Pentru cei care n-au timp să caute pe Google, băieţii de aici au pornit la drum Universitatea în 1209, cam pe vremea cînd noi ne apucam de cnezate si voievodate.

3. Ioana Tamaş = la 18 ani a primit premiu pentru întreaga activitate
    Singura fată din lot – fără nici o legătură cu ​fotbalistul! De cînd era în şcoala generală, la Nr. 79, rupea pe matematică. În primăvară a primit premiul „Laurenţiu Panaitopol” pentru întreaga activitate de olimpic pe parcursul şcolii! Poftiiiim???!!! N-are nici 20j' de ani şi primeşte diplome pentru „întreaga activitate”?!
    A, şi ea are benoacle. Unii poartă ochelari din cauza jocurilor pe calculator sau Wii, iar ei pentru c-au citit prea multe cărţi.

4. Tavi (Octav) Drăgoi
    E pasionat de chitară, informatică şi electronică. A luat doar „argint”, dar a fost acceptat deja la Harvard!
    Completare. „Harvard” desemnează o Universitate din SUA, fondată la 1636, cu 140 înainte ca americanii să se pună pe făurit state. Pur statistic, pe aici au trecut 75 de omuleţi care au luat premiul Nobel la diferite discipline!

5. Alb benoclist, Fane (Ştefan) Spătaru, from Alexandria – atenţie, Alexandria de Teleorman, nu de Egipt! S-a „încălzit” pe plan local, la Balcaniada din Turcia, de unde a venit cu aur. Acum a coborît o treaptă, a luat doar argint, dar e mezinul trupei, are şanse.

6. Fane (Ştefan) Ivanovici
    Vine din Bacău. Cei mai buni prieteni ai lui? Newton, L'Hospital, Gauss...

7. Radu Gologan e coordonatorul. Prof în Poli, în Bucuresti. 10 ani ca preşedinte al Comisiei Naţionale a Olimpiadei de Matematică. 40 de articole de cercetare, peste 30 didactice, cărţi, bla-bla-bla. Le-a vorbit unor studenţi din Rusia, Franţa, SUA, Germania...

     În concluzie, nişte tocilari! Iată Delegaţia României participantă la Olimpiada Internaţională de Matematică. Locul 1 pe Europa şi locul 10 în lume (din 100 de ţări, într-un clasament neoficial). Două medalii de aur luate în Argentina, la Mar del Plata, la cea de-a 53-a ediţie.
    Pe cine interesează, însă, o astfel de ştire? În ţară avem 120.000 de nebacalaureaţi. „Pacyno” se dă cu gel cînd merge să afle rezultatele la BAC. La Iaşi, de trei ani, la acelaşi liceu, NIMENI n-a luat examenul. Iar noi vorbim despre nişte puştani de 16-18 ani care uimesc lumea!
    Gata, şi aşa povestea e cam lungă... Apropo, aţi aflat că nea Gigi s-a suit pe maşină şi-a dirijat circulaţia, la trei dimineaţa, în Mamaia? Uau!...

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 22 iulie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Catastrofa învăţămîntului universitar

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 28 septembrie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Catastrofa învăţămîntului universitar
(din ciclul: „Quo vadis, Domine?” – „Încotro, Doamne?”
ori „Răutate, adevăr, prostie?... sau începutul sfîrşitului ?!”)

    Moto 1:
    „Cînd vrei să cucereşti un popor, îi distrugi mai întîi elitele intelectuale. Apoi îi distrugi învăţămîntul. Apoi sistemul de sănătate. Apoi... poţi să faci ce vrei cu acel popor.”

io, Ştefan-voivod

     Moto 2:
    „Să fii analfabet nu înseamnă neapărat DOAR să nu ştii să scrii sau să citeşti, ci mai înseamnă şi să nu ştii să APLICI ceea ce-ai învăţat.”

Tot io, Ştefan-voivod

autor: DAN UNGUREANU – prof. univ. Universitatea Bucureşti
          (pe marginea fostei dezbateri despre învăţămîntul din România)
sursa: Moftul român
data: 26 mai 2010
ora: 11:19
rearanjarea în pagină şi-alte efecte vizuale: „io, Ştefan-voivod”

Trist dar, din păcate, adevărat!!!

    Le-am cerut studenţilor mei, anul III la Română-Engleză, să comenteze, în engleză, un poem englez din secolul XIX, la alegere.
   Trei sferturi n-au putut numi nici un poet englez din secolul XIX şi nici o poezie (deşi au studiat în anul II Byron, Coleridge, Wordsworth, Shelley). Unul a povestit un roman de Dickens. Cinci au povestit piesa de teatru „Romeo şi Julieta” (numită alternativ „roman”, „novel”, ori „poem”). Restul de cincisprezece din şaizeci, care şi-au amintit totuşi o poezie, au scris totuşi în engleză. Am corectat mai jos greşelile lor:
– pluralul lui „viu” nu e „vi”, ci „vii”;
– verbul „a lua” nu se scrie „i-au”;
– „obijnuit” e incorect;
– „îi” nu se scrie despărţit, „î-i”
– „să de-a” e incorect (corect e „să dea”);
– nu se zice „propiu”, ci „propriu”;
– „them” nu poate înlocui „their”;
– nu se poate spune „them mother” în loc de „their mother”;
– „intitulated” nu există în engleză (conform Merriam-Webster Dictionary);
– „combinated” nu există în engleză (tot conform Merriam-Webster Dictionary);
– „to enjoy of life” e incorect (verbul „to enjoy” e tranzitiv);
– „writted” e incorect, în loc de „wrote”;
– „poetry” nu e identic cu „poem”;
– „lirycs” nu e ortografiat corect, şi cu siguranţă nu înseamnă textul unei poezii, ci versurile unui cîntec;
– „roman” nu există în engleză, corect e „novel”;
– „disapointness” nu există, corect e „disappointment”;
– „beautifuly thing” e incorect;
– „tryed” e incorect;
– „gaves” nu există (corect „gives” sau „gave”);
– „tooked place” e incorect;
– tabloul „Gioconda” nu e de Picasso, ci de Leonardo da Vinci;
– „Romeo and Juliet” nu e un roman;
– „Romeo and Juliet” nu e un poem;
– Shackspear nu se scrie astfel.
    Dacă se dădea admitere la facultate, ei ar fi căzut la admitere. Toţi aceşti tineri vor deveni profesori de limba engleză şi română peste trei luni. Îmi este inexplicabil cum asemenea studenţi pot deveni profesori, cînd în orînduirea veche, „bolşevică şi totalitaristă”, ei n-ar fi putut nici măcar trece admiterea. Cum s-a ajuns în această situaţie?
    Puţin după Revoluţie, prin 1995, cred, au apărut locurile cu taxă la Universităţi. Ceva mai tîrziu s-a suprimat concursul de admitere. Astfel, Universităţile au dat de gustul banilor. Studenţii deveneau intangibili. Devreme ce plăteau, prezenţi sau nu, trebuiau să treacă examenele, trebuiau să capete diplome. După diplome, dădeau concursul de titularizare, pe care nu-l luau, rămîneau suplinitori, iar titulari negăsindu-se, tot suplinitorii predau.
    Primii studenţi pe bani au terminat prin 2000. Primii lor elevi au terminat liceul prin 2004. După implementarea programului Bologna, studenţii au terminat în trei ani, în loc de patru sau cinci, cu lucrări de licenţă de şaizeci de pagini, nu de o sută sau două sute. Lucrările scurte pot fi cumpărate sau descărcate contra cost de pe Internet, de pe situri specializate (o sută de lei bucata).
    Liceenii intră pe bani la Universitate, fără admitere, termină în trei ani, devin profesori suplinitori, iar elevii lor sunt prost pregătiţi, mai prost pregătiţi decît precedenţii. Paradoxal, se face mai multă şcoală la liceu decît la Universitate: la liceu, profesorii pot încă să lase repetenţi elevii care nu învaţă, fiindcă liceul e gratuit, iar profesorii nu sînt plătiţi după numărul de elevi.
    Studentii sînt mai prost pregătiţi decît elevii de liceu. Le-am cerut celor şaizeci de studenţi ai mei referate. Din şaizeci, mi-au dat referate vreo 20. Din ele, zece erau transcrise (copy - paste) de pe un sit de Internet, www.referat.ro.
    O vină pentru această situaţie o are aşa-numitul „învăţămînt axat pe competenţe”. În noul sistem, elevii, vezi Doamne, „nu mai tocesc date seci, ci dobîndesc competenţe”. Mare este confuzia din capetele pedagogilor de şcoală nouă!
    Există materii axate pe competenţe (a învăţa engleză, franceză ori muzică, înseamnă să ştii a vorbi engleză, franceză, respectiv să cînţi, să fluieri sau să fredonezi melodii). Există materii bazate pe cunoştinţe (istoria, geografia, anatomia şi zoologia, de pildă). Există materii intermediare, ca biologia şi chimia, în care competenţele şi cunoştintele sînt complementare. Cultura generală e alcătuită doar din cunoştinţe. Educaţia „axată pe competenţe” naşte monştri, fiindcă a şti cine a pictat Gioconda e o cunoştinţă, nu o competenţă!!!
    O altă studentă, tot de anul III la Litere, mă înştiinţează că „poetul ei preferat e Macedonski, autorul frumosului poem Mistreţul cu colţi de argint”. Pe vremea mea, a numi pe cineva „autorul meu preferat” presupunea măcar să-i poţi identifica poeziile. Se presupune că un absolvent de engleză ştie după trei ani că în engleză, „romanul” se numeşte „novel”.

Universitatea zulusă

    Este imperativ necesar, e indispensabil ca să se revină la studiile universitare gratuite, cu concurs de admitere şi cu număr limitat de locuri. E suficient că s-a închis un cerc vicios, că absolvenţii de „universităţi fast-food” au virusat învăţămîntul gimnazial şi liceal, şi trimit universităţilor liceeni care nu ştiu nimic.
    Conform cu situl QS (Quacquarelli Symonds) World University Rankings = Clasificarea mondială a universităţilor conform QS (adică „conform criteriului Quacquarelli Symonds”):
 - Israelul, o ţară mică, cu suprafaţa cît a Moldovei, are trei universităţi pe locurile 102, 114 şi 132 din lume;
 - Carolina din Praga e pe locul 230 în lume;
 - Universitatea Eotvos Lorand din Budapesta e pe locul 400;
 - Universitatea Bucureşti e pe locul 500, lîngă Universitatea din Szeged (cu o populaţie de 166.000 locuitori), Universitatea Kwazulu din Africa de Sud, din Bangladesh, Kazahstan şi Sri-Lanka;
 - Universitatea din Liubliana e pe locul 400;
 - Universitatea Iagelona din Polonia e pe locul 302;
 - Universitatea Ben Gurion, din deşertul Neghev, e pe locul 323;
 - Universitatea Babeş-Bolyai este după locul 600, lîngă nişte universităţi saudite, sri-lankeze şi kazahe (după principiul: "nisip, junglă, nisip").
    Situl ARWU (Academic Ranking of World Universities = Clasificarea academică a universităţilor din întreaga lume) al Institutului de Pedagogie al Universităţii Jiao Tong se opreşte la primele 500 de universităţi din lume, unde pe la coadă se află Universitatea Kwazulu Natal, cea din Liubliana şi cea din Wellington, Noua Zeelandă. Universitatea din Bucureşti are de ajuns din urmă universitatea zulusă din Durban, cea slovenă (Liubliana, 280.000 locuitori) şi cea din Wellington (386.000 locuitori, la capătul lumii, în largul Pacificului).
    Am expus în „Observatorul cultural”, numărul 296 din 2005, cazul unui profesor universitar de latină. Greşelile de traducere pe care le făcea demonstrau o cunoaştere precară a limbii latine.

(din „Solilocviile” lui Augustin): „Aliud est enim exhausta pestis, aliud consopita.” = „Una este o epidemie terminată, altceva e o epidemie care mocneşte.”
Dan Negrescu, traducere la „Solilocvii”, p. 60: „...una sunt secăturile molimei, şi alta scufundările în somn adînc.”

(„Etica” lui Abelard): „Poenitentia est commissa deflere et flenda non commitere.” = „Căinţa înseamnă să deplîngi cele săvîrşite şi să nu săvîrşeşti lucruri de deplîns.”
Dan Negrescu, „Etica” lui Abelard, p. 81: „Căinţa a fost dată spre a plînge, dar nu înseamnă că plînsul o şi face eficientă.”

(„Solilocviile” lui Augustin): „Hoc ergo unum superius praetermiseras.” = „Trecuseşi cu vederea acest lucru de mai sus.”
Dan Negrescu, traducere la „Solilocvii”, p. 82 : „Aşadar, acest lucru îl pui mai presus.”

(Toma de Aquino, „De ente et essentia”): „...sicut diaphaneitas de aëre...” = „...ca transparenţa aerului...”
Dan Negrescu, traducere, p. 85: „... starea diafană în aramă...“

    Un om care confundă „a neglija” cu „a pune mai presus”, şi care confundă „transparenţa aerului” cu „opacitatea aramei”, prevedeam în acel articol, va deveni în curînd conducător de doctorate în limba şi literatura latină. Profeţia mi s-a adeverit. Din 2009, profesorul dr. Dan Negrescu, de la Facultatea de Litere din Timişoara, conduce doctorate în limba şi literatura latină.
    Învăţămîntul românesc e prăbuşit cu totul. Predau profesori care fac greşeli de clasa a şasea. Absolvă cu diplomă studenţi care acum 15 ani ar fi căzut la admitere. Conduc doctorate oameni total necalificaţi. Comisia centrală de acreditare a titlurilor universitare face conducători de doctorat în glumă.     Sînt un excelent prooroc. Nu se mai miră nimeni că n-avem universităţi remarcabile cu cercetători remarcabili, cînd înşişi conducătorii de doctorat se fac din carton lipit cu aracet.

Codă

    Am cunoscut din mers, pe stradă, în aprilie 2010, un domn, Chira, din Bistriţa ori Dej. De meserie făcea garduri de fier. Ca studii, isprăvise liceul cu vreo 40 de ani în urmă. Am stat cu el de vorbă despre Eugen Barbu, Ivasiuc, Blaga, Esenin, Petru Culianu, Cioran, I. D. Sîrbu şi Art Nouveau. Citise imens!
    Am stat de vorbă la Sasca Montană cu un bătrînel sărman, Mircea Bragea, despre navarhii de la Arginuse, Hannah Arendt, Părinteasca dimîndare, poeziile lui Dinescu, Ernest Renan, despre depozite cuaternare porfiroblastice, marnocalcare triasice şi Ben-et-Nash, prima stea din Ursa Mare. Ca studii, avea 15 ani de temniţă grea după 1950!
    Cînd universităţile româneşti vor fi în stare să cultive intelectuali de talia absolvenţilor de liceu din vremea lui Dej, de talia puşcăriaşilor din vremea lui Groza, fiţi amabili şi treziţi-mă!
    Problema universităţilor din România nu e să ajungă din urmă cine ştie ce universităţi vestice. Problema universităţilor noastre e să ajungă din urmă nivelul liceelor româneşti din 1988. Şi atunci mai vorbim!
    Educaţia e singurul domeniu în care nu se vorbeşte de „greaua moştenire a comunismului”. Regimul de debandadă, numit „democraţie”, şi miniştrii incapabili şi iresponsabili au transformat învăţămîntul românesc într-un haos. Din toţi olimpicii internaţionali români de anul trecut, unul singur s-a înscris de nevoie (!!!) la Universitatea din Bucureşti, fiindcă nu ştia engleză, ca să devină bursier la o Universitate străină.
    Fac încă patru profeţii:
1. Peste cinci ani nici un licean olimpic nu se va înscrie student în vreo universitate română.
2. Peste zece ani, nivelul de analfabetism (!!!) al studenţilor români va fi acelaşi ca cel pe care l-am pomenit mai sus.
3. Peste zece ani nici o universitate românească nu va intra în lista primelor 500 de universităţi din lume, iar kazahii, saudiţii, sri-lankezii şi zuluşii ne vor privi ca şi acum, de sus.
4. Nici peste zece ani Ministerul Educaţiei nu-şi va decupa din presă un articol despre starea învăţămîntului român, ca să-l aibă la îndemînă.

    Io, Ştefan-voivod,
    Către întregul norod


PS: Pentru cei ce încă nu disting care este scopul unor asemenea acţiuni îndreptate împotriva ţărişoarei ăsteia „mici şi neînsemnate” (după cum o denumesc „ăia MARI şi nesătui de PUTERE”), îi rog să mai dea o fugă sus şi să citească cele două motouri de la început.

    Tot io, Ştefan-voivod,
    Acuzat de unii că-s nerod

Notă: Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 28 septembrie 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.