Ce să le mai vînd eu ăstora de Valentine's Day?!...

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 15 februarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Ce să le mai vînd eu ăstora de Valentine's Day?!...
(din ciclul: „Acum n-a mai rămas decît un singur lucru de vîndut”)

    Promiteam azi-noapte (n.t. – mă rog, nu azi-noapte ci ieri-noapte, pe 13 februarie) c-o să revin cu nişte detalii despre Ziua Îndrăgostiţilor.
    Ei bine, în materialul de faţă este vorba despre un scenariu de film (un scurt-metraj) scris şi jucat (magistral, aş îndrăzni să spun!) de artistul Tudor Chirilă (actor de profesie şi solist vocal + textier în două formaţii rock).
   Filmul prezintă o discuţie telefonică fictivă între directorul de marketing al unei firme de vînzări şi unul dintre subalternii săi, fiind o satiră usturătoare la adresa Zilei Îndrăgostiţilor şi-a societăţii în care trăim, unde kitsch-urile şi nonvaloarea sînt promovate cu ostentaţie, ajungînd să fie interpretate de bieţii oameni drept artă adevărată, mai ales la modul în care sîntem inundaţi cu ele zi de zi.
    Iată cîteva exemple din tehnicile pervese de manipulare a minţii umane în jurul datei de 14 februarie:
– vînzarea de inimi cu beculeţ („Aducem vreo două miliarde de bucăţi, că ăşta se-nebunesc după suveniruri de-astea!”)
– inventarea cîtorva drame cu happy-end
– oferirea de mîncare (eventual gratuită, fiindcă tot e ieftină şi proastă – adică nesănătoasă – vezi sandvişul de la McDonald's pe care-l înfulecă directorul de marketing cînd stă pe scaunul de la veceu şi vorbeşte cu subalternul său)
– organizarea de petreceri gîrlă oferite în cinstea evenimentului (exact ce vă scriam în mesajul de-acum două zile)
– ticouri personalizate cu „Love is blind” = „Dragostea e oarbă” („Au rămas din stocul de anul trecut şi mai vindem din ele acum, ce-i aşa greu de înţeles?”)
– promoţii şi reduceri cît cuprinde
– muzică idioată la posturile de radio (tot felul de featuring-uri = prealuarea unor şlagăre (inter)naţionale şi interpreatrea lor de către un grup se solişti autohtoni mai mult sau mai puţin talentaţi)
– bere pentru îndrăgostiţi, care să conţină afrodisiac („Cum?!... N-avem bere pentru îndrăgostiţi?... Bă, voi sînteţi cretini? Ce vă spun, bă, eu că ăştia trebuie speculaţi la maxim?!”)
– tot felul de sloganuri, de genul „Iubeşte cît bei!” („Notează, bă, tîmpitule! De mîine să intraţi în producţie şi-ntr-o săptămînă să văd berea asta-n toate barurile, ai auzit?”)
– introducerea în joc şi-a altor categorii de vîrstă, în afară de adolescenţi (de pildă pensionari, cu condiţia „să fie niţel mai spălaţi, să aibă între 65 şi 70 de ani şi să se ţină singuri pe picioare”)
– implicarea politicienilor („Se bagă, mă! Mergi la ei acasă şi pune-le p-alea (soţiile sau amantele) să-ţi arate bijuteriile –  rodul iubirii lor! Pune-i să se sărute, să danseze! Se bagă, mă! Ăştia fac orice, că e campanie electorală!”; n.t. – pentru mai multe detalii vezi scrisoarea cu titlul „Piteşteni, votaţi-ne pe noi, că ia uite colea!...”)
– promovarea pe posturile TV a tot felul de ţoape, drept cîntăreţe, astfel încît telespectatorii să le vadă sînii şi fesele pe sticlă (ce naiba, doar se ştie că-n publicitate SEXUL vinde cel mai bine orice produs!)
– insistatul pînă la idiotizare pe chestia cu inimile („Vreau să văd inimi peste tot! Să-i năucim cu inimi, să-i rupem!”).
    Iar la final, înainte să aplice şi ultima strategie pe care-o mai avea la dispoziţie, directorul de marketing rosteşte replica „Showtime!” (cu sensul „E vremea spectacolului!” sau „Să trecem la treabă!”). Replica aceasta este preluată de la actorul american Eddie Murphy (vezi filmul „Showtime” – o comedie destul de subţirică, în treacăt fie spus).

    Oameni buni, acesta este crudul adevăr despre marketing şi publicitate. Nicidecum ceea ce-aţi fost învăţaţi în „şcolile superioare de arte şi meserii", ca să zic aşa, în studiile post-universitare sau în ce vedeţi la tembelizor. Aşadar, uitaţi de ceea ce-aţi învăţat la şcoală, că marketingul a fost inventat „pentru a veni în întîmpinarea nevoilor clientului” (cum foarte frumos şi nevinovat ne mint ăştia-n cărţi sau auzim în sutele de emisiuni pe teme economice). Din contră, el a fost gîndit cu un scop foarte perfid şi bine stabilit încă de la început: cum să le induci oamenilor idei subliminale,  astfel încît să-i faci să cumpere orice idioţenie, oricît de mică, indiferent dacă au sau n-au nevoie de ea.
    Pentru a duce la-ndeplinire acest deziderat, comercianţii şi industriaşii din întrega lume au apelat la ideile unor celebri psihologi şi psihiatri de talie mondială (vezi cazul Annei Freud şi-a lui Edward Bernays – fiica, respectiv nepotul psihanalistului austriac Sigmund Freud).
    Căscaţi urechile la replicile din film ale lui Tudor Chirilă (alias directorul de marketing al unei firme de vîndut iluzii oamenilor):
1. „Hai să facem nişte bancuri cu fraierii-ăştia care se iubesc.”
2. „Trebuie să le vindem speranţă, mă!” (exact asta fac firmele de publicitate, nu ne vînd lucruri sau servicii, aşa cum e tentat să creadă ţopîrlanul majoritar, ci speranţe deşarte, adică minciuni gogonate)
3. „Băi, tu nu-nţelegi că lumea trebuie să cumpere iubire sub toate formele? Ce dreaq e-aşa de complicat? Vă rog o dată pe an să faceţi chestia-asta şi e-atît de complicat?!”
    Atenţie la cuvintele de la punctul 3 pe care le-am îngroşat în mod intenţionat. Hai să reformulez, să fie şi mai clar: „Lumea trebuie să cumpere SUB TOATE FORMELE!” E, acum este că-ncepeţi să simţiţi cît de subliminală şi de perversă este publicitatea? Iar asta e doar o chestie minoră, pentru că sînt altele mult mai complexe şi mai abil ticluite, de care nici nu-ţi dai seama.
    Din păcate, aşa se fac afacerile în ziua de azi, fără pic de onoare şi bun-simţ, toţi cei aflaţi în funcţiile de conducere închinîndu-se doar BANULUI (adică ochiului din vîrful piramidei masonice).

    Iată şi scurt-metrajul mult aşteptat, intitulat foarte sugestiv „The love marketing = Marketingul iubirii” (cu aplicaţie practică pentru ziua de 14 februarie, adică „Valentine's Day”):

PS: Mamă, cînd văd ursu-ăla care cîntă şi dansează, gîndul îmi fuge imediat la căţeii aceia mici şi maronii-închis, care tot aşa, latră şi dau din picioare, fiind alimentaţi cu una sau două baterii R6. De fapt, nu latră, ci chiţcăie intermitent, că ce fac ei acolo nu se poate numi „lătrat”. Parcă să zic că li se-aprind şi ochii, nu mai ţin minte exact.
    Cei care trăiţi în România este imposibil să nu fi zărit aşa ceva. De obicei, îi vînd ţiganii prin pieţe sau tîrguri, că deh, sînt chinezării ieftine fabricate pe vapor. Căţeii ăştia din material sintetic i-am văzut expuşi direct jos, pe asfalt, în centrul Piteştiului, pentru că astfel sînt observaţi mai bine de copiii mici care se plimbă cu părinţii de mînă. Şi ca să nu se murdărească de praf şi noroi, vînzătorii ambulanţi îi pun pe capacele întorse invers de la cutiile goale de pantofi.
    E imposibil să nu fi zărit aşa ceva în peregrinările voastre. De pildă, eu i-am văzut încă de-acum 4-5 ani şi, în ciuda faptului că-s kitsch-oşi, lumea îi cumpără totuşi, din moment ce n-au dispărut nici acum de pe tarabele ţiganilor. Dacă găsesc pe YouTube căţei d-ăştia care-s filmaţi în timp ce chiţcăie şi dau din picioare, o să ataşez linkul într-un alt mail, să se distreze şi colegii mei de clasă din America, atunci cînd i-or vedea.

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 15 februarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Mîine-i Sfîntul Valentin dis-de-dimineaţă...

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 13 februarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Mîine-i Sfîntul Valentin dis-de-dimineaţă...
(din ciclul: „Cîntecul Ofeliei”)

Întrebare retorică pentru ziua de 14 februarie:
„Ai vrea să fii Ballantine-ul meu?”

    Fiindcă-n mail-ul anterior pomeneam ceva despre efervescenţa hormonală artificial indusă de către toate trusturile media în jurul datei de 14 februarie (efervescenţă care-i la fel de falsă precum modul în care se comportă publicul invitat într-un studio TV la tot felul de emisiuni cretine, cînd este pus să mimeze veselia şi să aplaude la comandă pentru orice inepţie sau glumă nesărată pe care-o fac cei de pe platoul de filmare), iată un cîntecel niţel mai vechi al lui Mircea Bodolan, care NU emană atîta fericire desuetă, de mucava (nefiind împachetat în cutii frumoase legate cu tot felul de fundiţe roz-bombon), ci dă o conotaţie mult mai dramatică zilei ăsteai, aproape cu bătaie spre tragic.
    Săracul Sfîntul Valentin, dac-ar fi trăit în zilele noastre, s-ar fi crucit de modul barbar prin care ştiu să tragă foloase de pe urma numelui său unele posturi TV sau radio de pe la noi (să cîştige bani cît mai mulţi din publicitatea nesolicitată, adică din spam, şi să obţină o audienţă cît mai mare; sau „să facă reiting” – rating – cum se spune mai nou în limbajul de lemn al jurnaliştilor post-decembrişti). Iată două mici exemple inventate ad-hoc.

    Exemplul 1:
   „Vrei să primeşti un telefon mobil nou de Ziua Îndrăgostiţilor? Nimic mai simplu! Spune-i iubitului tău ce-ţi doreşti de Sfîntul Valentin, iar noi îţi stăm la dispoziţe cu zeci de mega-reduceri. Nu uita, te aşteptăm în magazinele noastre! Oferta este valabilă doar pînă pe 14 februarie!”

     Exemplul 2:
    „Vrei să te distrezi în seara asta la party-ul organizat cu ocazia Zilei Îndrăgostiţilor? Vino cu prietenul sau cu prietena ta în discoteca „X” de pe strada „Y”, iar noi vom decora sonor petrecerea într-un mod cît mai plăcut, cu muzica cea mai bună din anii '80 şi pînă astăzi! Nu uitaţi, de Sfîntul Valentin organizăm concursuri şi tombolă specială cu premii surpriză! Primele 100 de perechi de îndrăgostiţi care ne calcă pragul primesc automat cosumaţie gratuită din partea casei. Aşadar, grăbiţi-vă!”

    Tot felul de reclame, care de care mai idioate şi mai agresiv promovate din zori şi pînă-n miez de noapte, pe toate posturile media comerciale. Mai multe detalii în acest sens o să vă trimit mîine (nu neapărat „dis-de dimineaţă”, ci aşa, mai pe la prînz, ca s-apuce să se trezească toată lumea, inclusiv io).
    Noroc că-n ţara asta mai există şi artişti adevăraţi care respectă deontologia profesională şi nu fac rabat de la calitate, atunci cînd vine vorba de-a transmite publicului anumite stări şi sentimente lăuntrice. Un exemplu în acest sens îl aveţi ceva mai jos, în care un om (o voce) şi-o chitară pot face ca versurile unui renumit poet, dramaturg şi actor englez să sune la fel de frumos şi emoţionant, chiar dacă-s interpretate într-o altă limbă decît cea în care-au fost compuse.

    Asta e, ce să facem, cuvîntul care „bate aerul”, cum spunea Nichita Stănescu, este întodeaua mai puternic decît cel care rămîne scris pe-o coală de hîrtie.


PS: Dacă vă plictisiţi sau vă enervează să citiţi întregul articol despre Sfîntul Valentin şi originea zilei îndrăgostiţilor scris de d-na (sau d-şoara) masterand în istorie Irina-Maria Manea, vă sugerez să aruncaţi un ochi doar pe ultimul paragraf din revista „Historia”, pentru că este emblematic. E întocmai cum scrie acolo: „societatea de consum adoră” această zi a îndrăgostiţilor!

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 13 februarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Mai e un ceas, mai e un pic pînă la marele nimic

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 13 februarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Mai e un ceas, mai e un pic pînă la marele nimic
(din ciclul: Întrebarea „Would you be my valentine?” răstălmăcită puţin altfel)

autor: Călin
situl Times New Roman
data: 06 februarie 2013
ora: 14:52

    Mai e puţin pînă la „Triada Groazei”: Valentine's Day, 1 Martie şi 8 Martie
   Milioane de bărbaţi sînt cu psihicul la pămînt! De săptămîna viitoare se intră în cea mai neagră perioadă a anului, cunoscută drept „triada groazei”. Între 14 februarie şi 8 martie, bărbaţii se văd nevoiţi să facă gesturi romantice, să cumpere cadouri pentru partenere, fără însă a lăsa să se vadă că aceste gesturi îi indispun la culme.
    „Faptul că trebuie să se comporte contrar voinţei lor îi face pe bărbaţi să cadă foarte uşor în depresie”, a explicat un reputat psiholog. „Ştiu foarte bine asta, pentru că şi pe mine mă ia depresia cînd mă gîndesc ce perioadă cumplită mă aşteaptă.”
    Mulţi bărbaţi sînt atît de disperaţi încît încearcă prin orice mijloace să se îmbolnăvească în aceste zile: vizitează spitale, merg în tricou pe stradă, dorm cu geamurile deschise. În schimb, alţii fac gesturi scandaloase, în speranţa că se vor certa temporar cu partenera, cît să scape de perioada inumană care-i aşteaptă între 14 februarie şi 8 martie.

sursa: Times New Roman (cotidian independent de umor voluntar)


PS: Ca să nu se supere unii telespectatori pe mine, hai să traducem pentru toată lumea ce-am vrut să spun în subtitlu: „Ai vrea să fii valentinul meu/valentina mea?” (cu sensul de „iubit” sau „iubită”, că la englezi aşa e, unele chestii se iau la grămadă, nu contează că-s bărbaţi sau femei – respectiv iubiţi sau iubite).

    Pe de altă parte, băiatul care-a semnat articolul a uitat să ia-n calcul şi Dragobetele (ziua de 24 februarie). Mă, ce să zic?! Cu două dintre sărbători (Dragobete şi Întîi Martie) mă împac destul de bine, pentru că-s de-ale noastre, sînt tradiţii autohtone pe care le simt altfel. Însă cînd aud de „Ziua Valentinilor” („Valentine's Day”, „Ziua îndrăgostiţilor” sau „Ziua inimilor roşii străpunse de săgeţi multicolore”, sărbătoare care-n opinia multora nu este decît un kitsch adus de la ăia de peste Ocean, iar trustul Media Pro – prin ProFM şi ProTV – a avut un cuvînt greu de spus în acest sens), îmi vine să-mi iau cîmpii de furie şi neputinţă. La fel şi cu „sărbătoarea de Halloween”, pe care tot ei au mediatizat-o în neştire atunci, la începuturi, în anii '90.
    Chestiile-astea aduse din import nu-s decît un mare fîs al consumerismului cu sclipici. Sau cum bine spunea Cristi Minculescu, într-unul din cîntecele formaţiei Iris:

    Mai e un ceas, mai e un pic
    Pînă la marele nimic!


PPS: Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, iată ceva mai jos o mostră de pe YouTube cu acea celebră piesă de odinioară a Irişilor („Cei ce vor fi”, albumul „Iris” – 1984):

    Şi ca să facem totuşi o legătură între „Ziua Îndrăgostiţilor”, care stă să bată la uşă, şi „sporturile” pe care le practica d-l Cristian Minculescu în perioada de tinereţe (halbere şi sticlism, dar mai ales votcă la greu), o să vin şi-o să răstălmăcesc în engleză o întrebare idioată care se tot repetă-n perioada asta de efervescenţă hormonală mediatic indusă:

    Would you be my Ballantine?


    E-he, pentru cei care nu ştiu, replica aceasta se trage dintr-o scrisoare muuuult mai veche, expediată unora dintre voi în data de 14 februarie 2005 (mai exact, la ora 17:01, cel puţin aşa figurează la mine-n dosar). Păi, să tot fi trecut 8 ani de zile de-atunci, nu-i aşa?...

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 13 februarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.